www.ReduPedia.ro
Definitie obicei - ce inseamna obicei - Dex Online

obicei definitie

obicéĭ n., pl. ĭurĭ și maĭ rar eĭe (vsl. obyčaĭ], d. uciti-učon, îl învăț pe altu. V. obișnuĭesc, năuc, ucenic). Abitudine, uz, datină, deprindere, modu în care facĭ un lucru pe care-l facĭ des: fie-care țară are obiceĭurile eĭ, e un vechĭ obiceĭ de a se pune morților un ban în mînă, Româniĭ aŭ obiceĭ să joace hora, acest copil are obiceĭ să fure (saŭ: obiceĭu de a fura), lupu are obiceĭ să ucidă maĭ multe oĭ de cît [!] poate mînca, obiceĭurile urîte se numesc „năravurĭ”. Obiceĭu pămîntuluĭ, dreptu consuetudinar, legĭ tradiționale după care se conduce un popor: obiceĭu pămîntuluĭ a durat în Moldova pînă la Condica luĭ Calimah, și în Țara Românească pînă la Condica luĭ Caragea (1817). Prov. Cîte bordeĭe atîtea obiceĭe, fie-care om saŭ loc are obiceĭurile luĭ. De obiceĭ, de ordinar, de cele maĭ multe orĭ. Ca de obiceĭ, după obiceĭ, ca maĭ tot-de-a-una, conform obiceĭuluĭ. V. namaz. substantiv neutru obiceĭ

obicéi s. n., pl. obicéiuri substantiv neutru obicei

obicéi (obicéiuri), s. n.1. Uz, practică, stil. – 2. (Înv.) Tradiție, obiceiul pămîntului. – 3. (Înv.) Privilegiu. – 4. (Înv.) Contribuție, impozit. – Var. ob(l)icer(iu). Sl. obyčaj, din učiti „a învăța”, cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. običaj. Var., rare, arată o încrucișare cu oblici (Tiktin). – Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s. f. (înv., obicei), din sl. obyčinu „obișnuit”, sec. XVII; obicinui (azi redus la obișnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuelnic, adj. (înv., obișnuit, uzual); obicinuință (var. modernă obișnuință), s. f. (obicei, uz, uzanță; familiaritate); obicinuit (var. obișnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obișnuit); neobișnuit, adj. (insolit); desobișnui, vb. (a se dezvăța). substantiv neutru obicei

OBICÉI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă și îndelungată a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. (Sociol.) Mod tradițional de comportare caracteristic unui popor, unui grup social; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție. 4. (Jur.) Cutumă, ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în Țările Române în Evul Mediu. [PI. și: obiceie] – Din bg. običaj. substantiv neutru obicei

obiceiu n. 1. deprindere: obiceiu străbun; 2. (mai ales la pl.) deprinderi contractate din apucături, în vieață: obiceiuri copilărești; 3. legi tradiționale sau nescrise, drept stabilit de uz și având putere de lege: obiceiul pământului a durat la noi până la Condicile lui Caragea și Calimah (1817). [Slav. OBYČAĬ]. substantiv neutru obiceiu

!de obicéi (tempo lent)/de-obicéi (tempo rapid) loc. adv. substantiv neutru deobicei

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului obicei

obicei   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular obicei obiceiul
plural obiceie obiceiurile
genitiv-dativ singular obicei obiceiului
plural obiceiuri obiceielor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z