obișnuit definitie
- Vezi aici mai multe sinonimeobișnuit
- Vezi aici mai multe rimeobișnuit
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cuob
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cuobi
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cuit
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cuuit
obișnuít, -ă adj. Deprins: obișnuit cu munca. Ordinar, de toate zilele: pe drumu obișnuit. Uzual: vorbă obișnuită. Adv. De ordinar: se plimba obișnuit pe acolo. adjectivobișnuit
obișnuit a. 1. deprins: obișnuit cu vorbe bune; 2. ordinar: lucru obișnuit; 3. care e în uz: vorbă obișnuită. adjectivobișnuit
OBIȘNUÍT, -Ă, obișnuiți, -te, adj. 1. Care a devenit obicei, care a intrat în obișnuința cuiva, caracteristic cuiva. 2. Care se face, se întâmplă sau se întâlnește în mod regulat; care se folosește adesea; curent. ♦ (Substantivat) Persoană întâlnită în mod frecvent într-o casă, într-un loc etc. ♦ (Adverbial) în mod regulat, de obicei. 3. Care nu se distinge prin nimic în mod deosebit; comun, simplu, banal, de rând. [Var.: (Înv.) obicinuít, -ă adj.] -V. obișnui. adjectivobișnuit
obișnuì v. 1. a avea obiceiu: nu prea obișnuesc; 2. a contracta un obiceiu: se obișnuește rău; 3. a se deprinde: să te obișnuești a asculta; 4. a fi în uz: vorba nu se obișnuește. verb tranzitivobișnuì
obișnuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obișnuiésc, imperf. 3 sg. obișnuiá; conj. prez. 3 să obișnuiáscă verb tranzitivobișnui
OBIȘNUÍ, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A câștiga sau a face să câștige o anumită deprindere prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere. 3. Tranz. și refl. A (se) folosi (des), a (se) întrebuința. [Var.: (Înv.) obicinuí vb. IV] – Din obicină (Înv. „obicei” < bg.). verb tranzitivobișnui
obișnuĭésc și (vechĭ) -cĭnuĭésc v. tr. (d. vsl. obyčĭnŭ, bg. običen, -čno, obișnuit; sîrb. običavati, a se obișnui). Am obiceĭ: obișnuĭesc să beŭ [!] ceaĭ, nu obișnuĭesc rom la ceaĭ. Deprind cu, învăț cu: pe copiĭ nu trebuĭe să-ĭ obișnuĭeștĭ cu luxu. V. refl. Mă deprind cu, mă învăț cu: copiiĭ trebuĭe să fie obișnuițĭ cu disciplina. Înădesc la, învăț cu nărav: porciĭ s´aŭ obișnuit la grăunțe. A fi în uz, a se uzita: acest cuvînt nu se obișnuĭește. A te obișnui răŭ, a lua un obiceĭ răŭ. V. metahirisesc. verb tranzitivobișnuĭesc
Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluiobișnuit
| obișnuit | masculin | feminin | |||
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
| nominativ-acuzativ | singular | obișnuit | obișnuitul | obișnuită | obișnuita |
| plural | obișnuiți | obișnuiții | obișnuite | obișnuitele | |
| genitiv-dativ | singular | obișnuit | obișnuitului | obișnuite | obișnuitei |
| plural | obișnuiți | obișnuiților | obișnuite | obișnuitelor | |