obișnuínță f., pl. e (d. obișnuĭesc). Obiceĭ, deprindere: fiecare cu obișnuințele luĭ. – Vechĭ obicĭnuință. V. namaz. substantiv feminin obișnuință
obișnuínță s. f., g.-d. art. obișnuínței; pl. obișnuínțe substantiv feminin obișnuință
obișnuință f. obiceiu anumit, deprindere căpătată. substantiv feminin obișnuință
OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei; deprindere, obicei; datină. ◊ Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (Rar) întrebuințare. [Var.: (Înv.) obicinuínță s. f.] Obișnui + suf. -ință. substantiv feminin obișnuință
| obișnuință | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | obișnuință | obișnuința |
| plural | obișnuințe | obișnuințele | |
| genitiv-dativ | singular | obișnuințe | obișnuinței |
| plural | obișnuințe | obișnuințelor | |