obișnui definitie

obișnuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obișnuiésc, imperf. 3 sg. obișnuiá; conj. prez. 3 să obișnuiáscă verb tranzitivobișnui

obișnuì v. 1. a avea obiceiu: nu prea obișnuesc; 2. a contracta un obiceiu: se obișnuește rău; 3. a se deprinde: să te obișnuești a asculta; 4. a fi în uz: vorba nu se obișnuește. verb tranzitivobișnuì

OBIȘNUÍ, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A câștiga sau a face să câștige o anumită deprindere prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere. 3. Tranz. și refl. A (se) folosi (des), a (se) întrebuința. [Var.: (Înv.) obicinuí vb. IV] – Din obicină (Înv. „obicei” < bg.). verb tranzitivobișnui

obișnuĭésc și (vechĭ) -cĭnuĭésc v. tr. (d. vsl. obyčĭnŭ, bg. običen, -čno, obișnuit; sîrb. običavati, a se obișnui). Am obiceĭ: obișnuĭesc să beŭ [!] ceaĭ, nu obișnuĭesc rom la ceaĭ. Deprind cu, învăț cu: pe copiĭ nu trebuĭe să-ĭ obișnuĭeștĭ cu luxu. V. refl. Mă deprind cu, mă învăț cu: copiiĭ trebuĭe să fie obișnuițĭ cu disciplina. Înădesc la, învăț cu nărav: porciĭ s´aŭ obișnuit la grăunțe. A fi în uz, a se uzita: acest cuvînt nu se obișnuĭește. A te obișnui răŭ, a lua un obiceĭ răŭ. V. metahirisesc. verb tranzitivobișnuĭesc