obținere definitie
OBȚÍNERE s.f. Acțiunea de a obține și rezultatul ei; dobândire, primire. [< obține]. substantiv feminin obținere
obțínere s. f., g.-d. art. obțínerii; pl. obțíneri substantiv feminin obținere
OBȚÍNERE, obțineri, s. f. Acțiunea de a obține și rezultatul ei; dobândire, primire. – V. obține. substantiv feminin obținere
*obțín și -țíŭ, -út, a -eá și -e v. tr. (lat. ob-tinére, d. tenére, a ținea. – Se conj. ca țin). Capăt, primesc, dobîndesc pin [!] merit orĭ favoare: obțin un premiŭ, obțin ĭertare, pin altoire obținem fructe maĭ bune. verb tranzitiv obțin
OBȚÍNE vb. III. tr. A dobândi, a primi; a realiza ceva. [P.i. obțín, conj. -nă. / cf. lat. obtinere, fr. obtenir, după ține]. verb tranzitiv obține
obțíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obțín, 2 sg. obțíi, 1 pl. obțínem, 2 pl. obțíneți; conj. prez. 3 să obțínă; ger. obținând; part. obținút verb tranzitiv obține
OBȚÍNE vb. tr. a dobândi, a primi. ◊ a realiza ceva. (după fr. obtenir, lat. obtinere) verb tranzitiv obține
obține v. 1. a căpăta ceeace dorește; 2. a ajunge la un rezultat: această specie de roză se obține prin cultură. verb tranzitiv obține
OBȚÍNE, obțin, vb. III. Tranz. A dobândi, a primi, a căpăta (ceva); a reuși să ajungă la..., a realiza ceva. – Din fr. obtenir, lat. obținere (după ține). verb tranzitiv obține
Sinonime, declinări si rime ale cuvantului obținere
| obținere | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | obținere | obținerea |
| plural | obțineri | obținerile | |
| genitiv-dativ | singular | obțineri | obținerii |
| plural | obțineri | obținerilor | |