oáste(óști), s. f. – 1. Armată. – 2. (Înv.) Război. – Mr. oaste, megl. ǫsti, istr. oste. Lat. hostem (Diez, I, 297; Pușcariu 1216; Candrea-Dens., 1278; REW 4201), cf. it. oste, prov., v. fr. ost, sp. hueste, port. hoste. – Der. ostaș, s. m. (soldat, combatant); ostășesc, adj. (militar); ostășește, adv. (militărește); ostăși, vb. (a servi în armată); ostășie, s. f. (serviciul militar); ostășime, s. f. (mulțime de ostași); oști, vb. (a servi în armată; a lupta); oștire, s. f. (oaste; înv., expediție militară); oștean, s. m. (soldat); oștenesc, adj. (militar); oștenește, adv. (militărește); oștenie, s. f. (militărie); oștime, s. f. (oaste); oștitor, s. m. (înv., soldat); oștitură, s. f. (înv., ordin de bătălie). substantiv feminin oaste
oáste s. f., g.-d. art. óștii; pl. oști substantiv feminin oaste
oaste f. oștire, armată. [Lat. HOSTEM, străin, dușman înarmat, de unde om înarmat (sens colectiv în limbile romanice)]. substantiv feminin oaste
oáste f., pl. oștĭ (lat. hostis, dușman [maĭ ales în războĭ]; got. gastis, gasts, oaspete; engl. *guest, germ. gast, vsl. gostĭ [V. gospod]; it. oste, pv. vfr. ost, sp. hueste, pg. hoste. V. oștire). Oștire, armată. L. V. Războĭ: avea, făcea oaste. – Gen. oștiĭ (nu oasteĭ, cum scriŭ ignoranțiĭ modernĭ!): asupra oștiĭ (Const. 1, 257, 334, 335, 336, 337, 359), duĭumu oștiĭ (Negr. 137), oștiĭ ceruluĭ (Bibl. I 819, 841), năvălirea oștiĭ (Radu Rosetti, Adev. Lit. 16 Febr. 1930; 5, 1). substantiv feminin oaste
OÁSTE, oști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Armată. ♦ Serviciu militar. ♦ Oștire. ♦ Fig. Mulțime. 2. (Înv.) Război1; luptă, bătălie. – Lat. hostis, -eni „dușman”. substantiv feminin oaste
| oaste substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | oaste | oastea |
| plural | 'oști | 'oștile | |
| genitiv-dativ | singular | 'oști | 'oștii |
| plural | 'oști | 'oștilor | |