numíre f. Acțiunea de a numi într’o funcțiune. Rezultatu acesteĭ acțiunĭ: numirĭ în corpu didactic. substantiv feminin numire
numíre s. f., g.-d. art. numírii; pl. numíri substantiv feminin numire
numire f. acțiunea de a numi și rezultatul ei. substantiv feminin numire
NUMÍRE, numiri, s. f. Faptul de a numi sau de a fi numit; p. ext. nume (1). ♦ (Concr.) Act prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcție. – V. numi. substantiv feminin numire
numí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numésc, imperf. 3 sg. numeá; conj. prez. 3 să numeáscă verb tranzitiv numi
numì v. 1. a da un nume, a deosebi cu un nume: a numit pe fiu-său Petru; 2. a pune într´o funcțiune, într’o demnitate: l´a numit judecător; 3. a avea un nume: se numește Nicolae. verb tranzitiv numì
NUMÍ, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de..., a se chema...; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept..., a se considera (sau a fi considerat) ca fiind... 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume. verb tranzitiv numi
numésc v. tr. (d. nume). Pun nume, daŭ nume. pe aprodu Purice Ștefan cel Mare l-a numit „Movilă”. Arăt cu numele obișnuit: sînt lucrurĭ pe care nu trebuĭe să le numeștĭ. Aleg, instituĭ, pun în vre-o funcțiune saŭ demnitate. a numi pe cineva funcționar, moștenitor. V. refl. Mă cheamă, port numele de, îmĭ zice: liberaliĭ se numeaŭ și „roșĭ”, ĭar conservatoriĭ „albĭ”. – În Olt. Vl. lumesc. Vechĭ numenesc (d. númene, vechĭu pl. d. nume). verb tranzitiv numesc
| numire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | numire | numirea |
| plural | numiri | numirile | |
| genitiv-dativ | singular | numiri | numirii |
| plural | numiri | numirilor | |