nuiá (nuiéle), s. f. – 1. Băț, vargă. – 2. Lovitură de vargă. Lat. novella (Philippide, Principii, 33; Pușcariu 1200; Candrea-Dens., 1248; REW 5967). E dubletul lui nuvelă, s. f. (povestire scurtă), din fr. nouvelle, der. nuvelist, s. m., din fr. nouvelliste. Cf. v. sard. nuella, logud. noella „vie tînără”, it. novellame „plante tinere”. substantiv femininnuia
nuĭá f., pl. ĭele (lat. novella, vlăstar, adică „nouță”. V. novelă, nuvelă). Vargă, ramură lungă și supțire tăĭată și care servește la bătut, la făcut panere, lese, gardurĭ ș.a. V. beldie. substantiv femininnuĭa
nuiá s. f., art. nuiáua, g.-d. art. nuiélei; pl. nuiéle, art. nuiélele substantiv femininnuia
nueà f. 1. cracă lungă și subțire (mai ales de salcie): gard sau împletitură de nuele; 2. vargă. [Lat. NOVELLA: lit. (ramură) noușoară]. substantiv femininnueà
NUIÁ, nuiele, s. f. 1. Vergea lungă, subțire și flexibilă, obținută dintr-o tulpină sau dintr-o ramură tânără de copac; vargă. 2. Lovitură dată cu nuiaua (1). [Pr.: nu-ia] – Lat. novella. substantiv femininnuia
nuia substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | nuia | nuiaua |
plural | nuiele | nuielele | |
genitiv-dativ | singular | nuiele | nuielei |
plural | nuiele | nuielelor |