nour definitie

nor (vest) și nour (est) m. (lat. núbilum [rudă cu nébula, negură], de unde s’a făcut ◊ nuer, vrom. Banat. Oaș núăr, núor, nóor, apoĭ nóur și nor; it. nuvolo, pv. nivol, cat. nuvol; sp. nube și pg. nuvem, d. lat. nubes, nor. În Ban. și núŭăr, núhăr, nuvăr ca mădúŭă, mădúhă, mădúvă. Cp. și cu bour). Grămadă de negură care plutește în aer și, de multe orĭ, produce ploaĭe. Ceĭa ce seamănă a nor: un nour de fum, de colb. Fig. Turburare, întrisitare care se observă pe față: un nour de tristeță se răspîndi pe fața luĭ. Ceĭa ce turbură seninătatea: fericire fără nourĭ. substantiv masculinnor

nor m. 1. massă de aburi suspendați în atmosferă: cerul e plin de nori; 2. ceeace seamănă unui nor: nori de fum, de praf; 3. fig. întuneric, întristare: un nor îi acoperì fața. [Vechiu-rom. nuăr, Mold. nour = lat. NUBILUM]. substantiv masculinnor

nóur V. nor. substantiv masculinnour

nour m. Mold. V. nor: nouri vineți s’adună AL.; fig. nour de scântei AL. nouri de eres EM. substantiv masculinnour

NÓUR s. m. v. nor. substantiv masculinnour