nătărău definitie

nătărắŭ adj. m. (din ne și tare, vechĭ și nătare, slab, cu sufixu ung. -ăŭ. Cp. cu nebun, netot, năzdrăvan, năuc). Fam. Mare prost, dobitoc, gogoman. – Rar fem. -ráŭcă. V. tanăŭ. substantiv masculin nătărăŭ

nătărắu adj. m., s. m., pl. nătărắi, art. nătărắii substantiv masculin nătărău

nătărău m. tare prost. [Augmentativ din vechiu-rom. netare, slab, denotând mai mult o slăbiciune fizică decât intelectuală (cf. netot)]. substantiv masculin nătărău

NĂTĂRẮU, nătărăi, adj., s. m. (Om) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; prost, neghiob, netot, nătâng. – Netare (înv. „(om) slab, neputincios” < ne- + tare) + suf. -ău. substantiv masculin nătărău