nărav definitie

năráv (nărávuri), s. n. – 1. Obicei, uz. – 2. Obicei prost, viciu. Sl. nravŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 456; Cihac, II, 212), cf. bg. nărav, sb. narav și Vasmer, II, 230. – Der. nărăvaș, adj. (învățat prost, vicios); năravnic, adj. (înv., vicios, desfrînat); nărăvi, vb. (a învăța cu nărav, a se vicia); înărăvi, vb. (a se vicia); nărăveală, s. f. (viciere); nărăvos, adj. (învățat, prost; capricios). – Din rom. provine mag. nerávás (Edelspacher 20). substantiv neutru nărav

năráv n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. nrav, nŭrav, bg. sec. 13 narav, azĭ și nĭrav, caracter, obiceĭ, nărav la caĭ. V. morav). Vechĭ. Morav. Azĭ. Obiceĭ răŭ (ca furtu, beția, ĭar la caĭ, azvîlirea, refuzu de a merge ș.a.). Cal cu nărav, cal nărăvaș. A te învăța cu nărav, a te înădi, a te deprinde cu ceva răŭ (ca cerșetoriĭ cînd le-aĭ dat o dată). Prov. Năravu din fire n’are lecuire, boala din născare leac nu are, obiceĭu din naștere nu dispare nici-odată. Lupu păru-șĭ schimbă, da năravu ba, cine are un vițiŭ, nu se maĭ lasă de el (apa trage la matcă și mojicu la teapă). substantiv neutru nărav

năráv s. n., pl. nărávuri substantiv neutru nărav

nărav n. 1. deprindere (mai ales rea): năravul din fire n’are lecuire; 2. apucătură caprițioasă: cal cu nărav; 3. pl. obiceiuri în genere: legi, năravuri se’ndulcesc GR. AL. [Slav. NRAVŬ, caracter, deprindere, obiceiu]. V. morav. substantiv neutru nărav

NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (Înv. și pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. Cf. bg. nărav. substantiv neutru nărav