moșmoní (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. moșmonésc, imperf. 3 sg. moșmoneá; conj. prez. 3 să moșmoneáscă verb tranzitivmoșmoni
MOȘMONÍ, moșmonesc, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz. și refl. A face mișcări încete și greoaie. ♦ A lucra încet, neîndemânatic și fără spor; a se mocăi, a se mocoși. 2. Intranz. și tranz. A face ceva cu mișcări neprecise, a-și face de lucru; a moșcondi. 3. Intranz. A căuta, a dibui; a adulmeca. [Var.: moșmolí vb. IV] – Et. nec. verb tranzitivmoșmoni
moșmonésc, V. moșcondesc. verb tranzitivmoșmonesc
moșcondésc, moșcotésc, moșmîndésc, moșmonésc și -lésc v. intr. (imit. d. moș-moș, huĭetu mînilor [!] cînd bîjbîĭe, ca și foș-foș, foșnesc; ung. bosogni, a fojgăi, a mișuna; ngr. musmunévo, adulmec, musunízo, trag aer pe nas: rus. nĭúhatĭ, a adulmeca, sîrb. njušiti, a mușlui. V. fojgăĭesc și mușluĭesc). Vest. Fam. Mocoșesc. – Și mișcodesc (VR. 1913, 7-8, 51), moșmăĭ saŭ -ĭesc și moșmoĭesc. În Trans. și moșogăĭesc și -oĭesc. verb tranzitivmoșcondesc
moșmonit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | moșmonit | moșmonitul | moșmonită | moșmonita |
plural | moșmoniți | moșmoniții | moșmonite | moșmonitele | |
genitiv-dativ | singular | moșmonit | moșmonitului | moșmonite | moșmonitei |
plural | moșmoniți | moșmoniților | moșmonite | moșmonitelor |