monoton definitie

MONOTÓN, -Ă adj. 1. (Despre sunete, melodii; adesea adv.) Care păstrează mereu același ton, lipsit de variere în intonație. ♦ (Fig.) Uniform, fără variație; plictisitor. 2. (Mat.; despre șiruri de numere sau despre funcții) Care este fie crescător, fie descrescător. [< fr. monotone, cf. lat. monotonus, gr. monotonos < monos – unic, tonos – ton]. adjectivmonoton

*monotón, -ă adj. (vgr. monótonos, d. mónos, singur, și tónos, ton; lat. monótonus). Care e aproape numaĭ pe un singur ton: cîntec monoton. Fig. Prea uniform, plicticos: stil monoton, vĭață monotonă. Adv. În mod monoton: a vorbi monoton. adjectivmonoton

monotón adj. m., pl. monotóni; f. monotónă, pl. monotóne adjectivmonoton

monoton a. 1. care e mai totdeauna pe acelaș ton: arie monotonă; 2. fig. prea uniform: orator monoton. adjectivmonoton

MONOTÓN, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre glas, sunete, melodii; adesea adverbial) Care are sau care păstrează mereu același ton. ♦ Fig. Care indispune, plictisește etc. prin lipsa de variație sau de varietate; uniform. – Din fr. monotone. adjectivmonoton