mohór (mohóri), s. m. – Părîng (Setaria glauca, Setaria viridis). Mag. mohar (Cihac, II, 516; Gáldi, Dict., 94), cf. sb., cr. muhar, bg. mohor (Conev 46). – Der. mohorît, adj. (înv., roșu-închis; sumbru, întunecat; întristat, melancolic), pentru culoarea spicului; mohorî, vb. (a întrista a întuneca); mohorală (var. mohoreală), s. f. (obscuritate; neliniște, regret; monotonie); mohorîu, adj. (înv., roșu-închis); mohorîți, vb. (înv., a vopsi în roșu); muhurel, adj. (cu pielea brună). substantiv masculinmohor
mohór m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca nutreț (ung. mohar, muhar, mohor, d. sîrb. muhar, mohor, rus. mohór, șir de cĭucurĭ, petale duble). Un fel de meĭ cultivat ca nutreț (setária glauca [saŭ panicum glaucum], itálica, verticillata și viridis). – Numit și bursoacă și costreĭ. V. meĭ. substantiv masculinmohor
mohór s. n., (locuri cu mohor) pl. mohoáre substantiv masculinmohor
mohor n. Bot. costreiu. [Ung. MOHAR]. substantiv masculinmohor
a rămâne cu mohorul expr. (intl.) a nu se alege cu nimic în urma comiterii unei infracțiuni. substantiv masculinarămânecumohorul
MOHÓR, (2) mohoare, s. n. 1. Numele mai multor specii de plante erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare, ascuțite, cu flori stacojii, galbene-ruginii etc. dispuse în spice cilindrice, dintre care unele se cultivă ca plante furajere (Setaria). 2. Loc cultivat cu mohor (1) sau pe care crește mohor. – Din magh. mohar. substantiv neutrumohor
mohor substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | mohor | mohorul |
plural | mohoare | mohoarele | |
genitiv-dativ | singular | mohor | mohorului |
plural | mohoare | mohoarelor |
mohor substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | mohor | mohorul |
plural | mohoare | mohoarele | |
genitiv-dativ | singular | mohor | mohorului |
plural | mohoare | mohoarelor |