mirare definitie

miráre f. Acțiunea de a te mira, surprindere cauzată de un lucru pe care nu ți-l explicĭ. Rar. Admirațiune. substantiv femininmirare

miráre s. f., g.-d. art. mirắrii; pl. mirắri substantiv femininmirare

mirare f. 1. surprindere cauzată de ceva neașteptat sau extraordinar; 2. admirațiune: noi venim mirarea noastră pe mormântu-ți a depune GR. AL. [V. mirà]. substantiv femininmirare

MIRÁRE, mirări, s. f. Faptul de a (se) mira. 1. Nedumerire; surprindere. ◊ Loc. adj. și adv. De mirare = surprinzător, uimitor. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = e posibil să..., ne putem aștepta să... (Pop.) A-i fi cuiva de(-a) mirare(a) = a fi nedumerit, surprins, a se mira. 2. (Înv.) Admirație. ◊ Loc. adj. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; minunat, admirabil. – V. mira¹. substantiv femininmirare

mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer). verbmirà

MIRÁ², mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer. verbmira

*miréz (mă) v. refl. (după fr. se mirer, a te uĭta în oglindă. V. mă mir). Al. (Latina Gintă). Mă uĭt, mă oglindesc. verbmirez

4) mir (mă), a -á v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s´aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu´nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m´aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n´a reușit. Mă miram eŭ (adică: m´aș fi mirat dac´ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m´étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară. verb tranzitivmir

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s´a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI]. verb tranzitivmirà

mirá (mír, mirát), vb. refl. – 1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire). verb tranzitivmira

MIRÁ¹, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari. verb tranzitivmira

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluimirare

mirare substantiv feminin		nearticulat	articulat
nominativ-acuzativ	singular	mirare	mirarea
nominativ-acuzativ	plural	mirări	mirările
genitiv-dativ	singular	mirări	mirării
genitiv-dativ	plural	mirări	mirărilor

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z