Alege sensul dorit: mira -substantiv feminin mira -temporar mira -verb mira -verb tranzitiv

mira definitie

1) *míră f. fără pl. (vgr. mýrra, lat. myrrha). Smirnă. substantiv femininmiră

míră s. f., g.-d. art. mírei; pl. míre substantiv femininmiră

miră f. un fel de gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia [Gr. mod.]. substantiv femininmiră

MÍRĂ s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau la măsurarea înălțimilor. ♦ Bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. Cătare (la armă). 3. (Telev.) Imagine standardizată care servește la verificarea transmisiei; imagine de reglaj. [< fr. mire, cf. it. mira]. substantiv femininmiră

2) *míră f., pl. e (fr. mire, d. mirer, a privi; it. mira, d. mirare, a privi. V. mir 4). Cătare, cuĭu de la vîrfu țeviĭ uneĭ arme de foc și care servește la ochit. Jalon gradat p. nivelare. Punct de miră, punct de țintit. substantiv femininmiră

miră f. 1. nasture la căpătâiul puștei și care servă a ochi: punct de miră; 2. jalon gradat și întrebuințat în operațiunile de nivelare (= fr. mire). substantiv femininmiră

MÍRĂ, mire, s. f. 1. Riglă gradată utilizată în topografie la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire. substantiv femininmiră

Mira = Myrrha. temporarmira

mirá¹ (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 míră temporarmira

!mirá² (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 se mireáză temporarmira

gîra-mî́ra (d. gîrîĭ și mîrîĭ, cîr și mîr). Fam. Interj. care arată zgomotu certeĭ: ce gîra-mîra se aude? temporargîramîra

mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer). verbmirà

MIRÁ², mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer. verbmira

*miréz (mă) v. refl. (după fr. se mirer, a te uĭta în oglindă. V. mă mir). Al. (Latina Gintă). Mă uĭt, mă oglindesc. verbmirez

4) mir (mă), a -á v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s´aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu´nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m´aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n´a reușit. Mă miram eŭ (adică: m´aș fi mirat dac´ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m´étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară. verb tranzitivmir

mirá (mír, mirát), vb. refl. – 1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire). verb tranzitivmira

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s´a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI]. verb tranzitivmirà

MIRÁ¹, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari. verb tranzitivmira

Sinonime,conjugări si rime ale cuvantuluimira

mira substantiv feminin		infinitiv	infinitiv lung	participiu	gerunziu	imperativ pers. a II-a
		(a)mira	mirare	mirat	mirând	singular	plural
		(a)mira	mirare	mirat	mirând	mirând	mirați

numărul	persoana	prezent	conjunctiv prezent	imperfect	perfect simplu	mai mult ca perfect
singular	I (eu)	mirez	(să)mir	miram	mirai	mirasem
	a II-a (tu)	miri	(să)mirezi	mirai	mirași	miraseși
	a III-a (el, ea)	mirează	(să)mirai	mira	miră	mirase
plural	I (noi)	mirăm	(să)mirăm	miram	mirarăm	miraserăm
	a II-a (voi)	mirați	(să)mirați	mirați	mirarăți	miraserăți
	a III-a (ei, ele)	miră	(să)mire	mirau	mirară	miraseră

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z