Alege sensul dorit: mir -substantiv neutru mir -temporar mir -verb tranzitiv

mir definitie

mir s. n. – Lume, societate (în opoziție cu viața monahală). Sl. mirŭ (Cihac, II, 197; Tiktin; Conev 86). – Der. mirean, adj. (lumesc, de societate; s. m., laic), din sl. mirĕninŭ; mirenesc, adj. (de lume); mirenie, s. f. (lume, statut de laic). substantiv neutrumir

1) mir n., pl. inuzitat urĭ (d. a se mira). Ban. Faĭmă, veste: nu te face de miru lumiĭ (ArhO, Ĭan. 1924, 28). substantiv neutrumir

2) mir n. fără pl. (ngr. mýron, unsoare parfumată, mir; vsl. miro. V. miros, mirodeniĭ). Unt-de-lemn sfințit cu care preutu [!] unge fruntea credincĭoșilor. Fig. Iron. A lovi, a trage la mir, a lovi în frunte. V. maslu. substantiv neutrumir

3) mir n. fără pl. (vsl. rus. mir, lume. V. mirean). Lumea profană, în opoz. cu cea bisericească (Rar). Preut [!] de mir, preut de lume, secular (nu călugăr). substantiv neutrumir

mir, -uri, s.n. – (rel.) Undelemn sfințit, utilizat la săvârșirea unor ritualuri creștine. – Din sl. miro. substantiv neutrumir

mir¹ (lume) (înv.) s. n. substantiv neutrumir

mir² (ulei sfințit) s. n., pl. míruri substantiv neutrumir

mir n. lume profană, în opozițiune cu cea bisericească: preot de mir, care nu e călugăr. [Slav. MIRŬ, lume]. substantiv neutrumir

mir n. 1. uleiu sfințit cu care se ung copiii la botez și oamenii la moarte; 2. locul unde se unge, fruntea: l’a lovit drept la mir POP.; 3. a lua mirul cuiva, a-l omorî: se năpusti asupra ei cu toroipanul și-i luă mirul din frunte ISP. [Gr. mod. MYRON, unsoare]. substantiv neutrumir

mir (míruri), s. n. – 1. Balsam de uns. – 2. Untdelemn sfințit. – 3. Frunte. – Mr. mir. Ngr. μύρον (Roesler 572; Murnu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro. – Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovati ‹ ngr. μυρώνω; mirodenie, s. f. (înv., aromă), din ngr. μυροδία „parfum”, sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s. f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hesperis tristis), din cuvîntul anterior; mironosiță, s. f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica. Cf. mireasmă, miros, mire. substantiv neutrumir

MIR¹ s. n. (În loc. adj.) De mir = care nu aparține clerului; mirean. – Din sl. mirŭ „lume”. substantiv neutrumir

MIR², miruri, s. n. Untdelemn aromat și sfințit, folosit la săvârșirea unor ritualuri în Biserica creștină. ◊ Expr. A lovi (sau a izbi, a trăsni pe cineva) la mir = a) a lovi (pe cineva) în frunte (mortal); b) a distruge, a nimici. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî. – Din sl. miro. substantiv neutrumir

mîr, interj. care arată vocea cîneluĭ [!] în ainte [!] de a lătra (V. hîr). A nu zice nicĭ cîr, nicĭ mîr (ca bg. ni vyk, ni gyk), a nu crîcni, a nu obĭecta nimic. V. mîc și mor 2. temporarmîr

4) mir (mă), a -á v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s´aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu´nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m´aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n´a reușit. Mă miram eŭ (adică: m´aș fi mirat dac´ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m´étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară. verb tranzitivmir

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s´a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI]. verb tranzitivmirà

mirá (mír, mirát), vb. refl. – 1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire). verb tranzitivmira

MIRÁ¹, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari. verb tranzitivmira

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluimir

mir substantiv neutru		nearticulat	articulat
nominativ-acuzativ	singular	mir	mirul
nominativ-acuzativ	plural	miruri	mirurile
genitiv-dativ	singular	mir	mirului
genitiv-dativ	plural	miruri	mirurilor

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z