minune definitie

minúne (minúni), s. f. – Miracol, minunăție. Origine îndoielnică. Se consideră der. din lat. mirāri, prin intermediul unei forme *miriōnem (Candrea-Dens., 1138; Candrea; Spitzer, BL, XIV, 48); dar această formă nu a fost confirmată de nici un alt rezultat rom. și nici un e sigur că rezultatul rom. ar fi corect. După Pușcariu 1094, din a mira, prin intermediul unei der. *mirune. Crețu 348 se gîndea la lat. mirabilia, imposibil din punct de vedere fonetic, și Koerting 6205 la *mirabilionem. Poate deverbal din *miruna, der. expresiv de la mira, ca clăti(na), ruși(na), tîmpi(na). Der. minuna, vb. (a se mira; refl., a se uimi, a fi uluit); minunat, adj. (miraculos; de mirare, grozav); minunăție, s. f. (miracol, minune). substantiv feminin minune

minúne s. f., g.-d. art. minúnii; pl. minúni substantiv feminin minune

minúne f. (din *mirune, lat. mirio, -ónis, om foarte urît, prost care se miră de toate. Cp. cu genune, sănun). Miracul [!], faptă supranaturală (contrară legilor naturiĭ): Scriptura îĭ atribue [!] luĭ Hristos multe minunĭ. Efect a căruĭ cauză nu e înțeleasă: minunile naturiĭ. Lucru executat cu mare artă saŭ greutate: turnu Eiffel e o minune ca și cele șapte din vechime. Făcător de minunĭ, făcător de miracule, vorbind de sfințĭ. A face minunĭ, 1. a face miracule, 2. a uĭmi lumea pin [!] talent orĭ prostie: acest dobitoc face minunĭ cu pretențiunile luĭ. Mare minune, curios lucru: Unde-s baniĭ? – Aŭ dispărut. Mare minune! De minune, admirabil, foarte: e frumoasă de minune, cîntă de minune. substantiv feminin minune

minune f. 1. act al puterii divine în afară de legile naturei: minunile Maicii Domnului; 2. lucru extraordinar: un om cu două capete e o minune; 3. lucru ce cauzează mirare: cele șapte minuni ale lumii antice; 4. persoană demnă de admirațiune: e o minune de frumusețe; de minune, foarte, prea bine: frumoasă de minune, scrie de minune. [Derivat din mira (= mirune)]. substantiv feminin minune

MINÚNE, minuni, s. f. 1. Fenomen ieșit din comun, surprinzător, atribuit divinității sau altor forțe supranaturale. ◊ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-odată, pe neașteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobișnuit, extraordinar; minunăție. ◊ Cele șapte minuni ale lumii = șapte dintre operele celebre ale Antichității. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamație care exprimă uimire, admirație, neîncredere etc. față de cele văzute sau auzite. Mare minune să... = m-aș mira să... Minunea minunilor, formulă care exprimă o apreciere superlativă. (Fam.) A se face de minune = a se face de râs; a produce uimire. 3. Lucru cu însușiri excepțional de frumoase, care uimește, produce admirație; minunăție. ◊ Loc. adj. și adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoană cu calități (fizice sau morale) excepționale. – Lat. *mirio, -onis. substantiv feminin minune

*oálă-minúne s. f., g.-d. art. oálei-minúne; pl. oále-minúne substantiv feminin oală-minune

Minuni ale Lumii (Cele șapte) f. pl. operele cele mai remarcabile ale antichității cari au excitat admirațiune mai mult decât celelalte, și anume: Piramidele Egiptului, Grădinile suspendate din Babilon, Farul din Alexandria, Jupiter Olimpianul de Phidias, Colosul dela Rhodos, Mormântul lui Mausol și Templul Dianei din Ephez. substantiv feminin minunialelumii

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului minune

minune   substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular minune minunea
plural minuni minunile
genitiv-dativ singular minuni minunii
plural minuni minunilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z