mintean definitie

minteán (minténe), s. n. – Surtuc, haină. – Mr. mindan. Tc. mintan (Șeineanu, II, 260; Lokotsch 1571; Ronzevalle 165); mai puțin probabilă der. din mag. mente (Cihac, II, 515). substantiv neutrumintean

minteán n., pl. ene și rar eanurĭ (turc. mintan, d. pers. min-ten). Vechĭ. Un fel de vestăn pe care o purtaŭ odinioară Arnăuțiĭ și ciocoiĭ. Azĭ. Un fel de haĭnă scurtă făcută din suman, vătuită orĭ nu, un fel de surtuc (zăbun) țărănesc ornat cu sărădurĭ. – În Olt. mintan, pl. ane. În Meh. și baĭbarác, în Gorj și durúț. substantiv neutrumintean

minteán, -ene, s.n. – Cojoc cu pieptar: „Să-mi bag mâna-n minteuță, / Să scot dalbă hârtiuță” (Bârlea 1924: 23). – Din tc. mintan (Șeineanu). substantiv neutrumintean

minteán (înv., pop.) s. n., pl. minténe substantiv neutrumintean

mintean n. 1. pieptar cu sau fără mâneci purtat înainte de arnăuți și de ciocoi: Roșiorii purtând mintene roșii OD. cafegiul boierului îmbrăcat cu un mintean de postav negru cusut cu fir FIL.; 2. haină țărănească de dimie, la guler și până jos cu nasturi de găitan, uneori împodobită cu cusături (la zile mari): țăranul poartă minteanul primăvara și toamna, punând la frig peste el gheba sau anteriul. [Turc. MINTAN]. substantiv neutrumintean

MINTEÁN, mintene, s. n. Haină bărbătească scurtă, cu sau fără mâneci, din dimie, de obicei împodobită cu găitane, folosită în portul popular. ♦ Pieptar sau tunică de stofă colorată, purtată în trecut de arnăuți sau de alte categorii de ostași. – Din tc. mintan. substantiv neutrumintean

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluimintean

mintean  substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular mintean minteanul
plural mintene mintenele
genitiv-dativ singular mintean minteanului
plural mintene mintenelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z