ministru definitie

MINÍSTRU s.m. Membru al unui guvern care este însărcinat cu conducerea unui minister. [< fr. ministre, cf. lat. minister]. substantiv masculinministru

*minístru m. (lat. minister, -stri, servitor. V. administrez). Om de stat ales de șefu puteriĭ executive ca să conducă un minister, un departament: ministru de externe. La protestanțĭ, preut [!]. Ministru luĭ Dumnezeŭ, al culturluĭ, al bisericiĭ, preut. Ministru plenipotențiar, șefu uneĭ legațiunĭ, diplomat care reprezintă un stat în alt stat. substantiv masculinministru

minístru s. m., art. minístrul; pl. miníștri, art. miníștrii substantiv masculinministru

ministru m. înalt funcționar însărcinat cu unul din departamentele de administrațiune superioară ale unui Stat: ministru de finanțe; ministru plenipotențiar, agent diplomatic care are puteri depline spre a trata o anumită afacere. substantiv masculinministru

víceprim-minístru (-ce-prim-) s. m., art. více­prim-minístrul; pl. víceprim-miníștri, art. víceprim-miníștrii substantiv masculinviceprim

MINÍSTRU, miniștri, s. m. Înalt funcționar de stat, membru al guvernului, care conduce un minister. – Din lat. minister, -tri, fr. ministre. substantiv masculinministru

EX-MINÍSTRU, ex-miniștri, s. m. Fost ministru. – Ex- + ministru. substantiv masculinex-ministru

prim-minístru s. m., art. prim-minístrul; pl. prim-miníștri, art. prim-miníștrii substantiv masculinprim-ministru

Consiliul de Miniștri (Guvernul) [liu pron. lĭu] s. propriu m. substantiv masculinconsiliuldeminiștri

prim-viceprím-minístru (-ce-prim-) s. m., art. prim-viceprím-minístrul; pl. prim-viceprím-miníștri, art. prim-viceprím-miníștrii substantiv masculinprim-viceprim-ministru