MILOGÍT, -Ă, milogiți, -te, adj. (Rar; despre voce, grai) Plângător, plângăreț. – V. milogi. adjectivmilogit
!milogí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se milogéște, imperf. 3 sg. se milogeá; conj. prez. 3 să se milogeáscă verbmilogi
milogì v. 1. a cere de milă; 2. fig. a implora cu fățărnicie: veni milogindu-se la muma voinicului ISP. verbmilogì
MILOGÍ, milogesc, vb. IV. Refl. A cere de pomană; a cerși. ♦ A se ruga de cineva cu stăruință, înjositor, pentru a obține ceva. – Din milog. verbmilogi
milogésc (mă) v. refl. (d. milog saŭ d. sîrb. milolagati, a linguși, a minți fin). Cerșesc, cer de pomană. Fig. Implor prea umil: i se milogea pentru fiu eĭ. verbmilogesc
milogit adjectiv | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | milogit | milogitul | milogită | milogita |
plural | milogiți | milogiții | milogite | milogitele | |
genitiv-dativ | singular | milogit | milogitului | milogite | milogitei |
plural | milogiți | milogiților | milogite | milogitelor |