mandră definitie

mấndru1 adj. m., pl. mấndri; f. mấndră, pl. mấndre adjectivmândru

mîndru (mấndră), adj.1. (Înv.) Înțelept, prudent. – 2. Falnic, orgolios. – 3. Frumos, drăguț. – Megl. mǫndru. Sl. mądrŭ „înțelept” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 197; Byhan 320; Șeineanu, Semasiol., 206; Conev 58), cf. ceh. moudriti se „a se înfumura”. – Der. mîndră, s. f. (iubită, prietenă); mîndrenie, s. f. (Trans., frumusețe); mîndreță (var. mîndreață), s. f. (frumusețe, splendoare; orgoliu, mîndrie); mîndri, vb. refl. (a se crede, a fi orgolios; a se făli); mîndrie, s. f. (înv., înțelepciune; orgoliu); înmîndri, vb. (a iniția, a deschide ochii), înv., din sl. umądriti se; poșmîndri, vb. ( Banat, a socoti), a cărui der. nu este clară; preamîndru, adj. (înțelept), din sl. prĕmądrŭ; preamîndrie, s. f. (înțelepciune), sec. XVI, înv. adjectivmîndru

mî́ndru, -ă adj. (vsl. mondrŭ, priceput, germ. munter, vioĭ, treaz). Vechĭ. Înțelept. Azĭ. Plin de o nobilă încredere în meritu luĭ, al familiiĭ saŭ al țăriĭ luĭ: Românu e mîndru de numele de Român. Trufaș, fudul, orgolios, îngînfat [!]: adevăratu nobil nu e mîndru de averea luĭ. Frumos, superb, splendid: o mîndră fată, niște mîndre plaĭurĭ. S. f. Fată orĭ femeĭe frumoasă, ĭubită. Mîndra nopțiĭ, jalapa. Adv. Cu mîndrie. adjectivmîndru

mấndru, mândră, adj. – 1. Frumos, arătos, falnic: „Mândru și-o gătat pân casă” (Calendar 1980). 2. (s.m.) Drăguț, iubit. – Din sl. mondru „înțelept” (Miklosich, Cihac, Șeineanu cf. DER). adjectivmândru

mândru a. 1. care are un sentiment de nobilă încredere în meritul său: mân¬dru de numele ce poartă; 2. cărui îi place să disprețuiască pe semenii săi: e foarte mândru; 3. foarte frumos, splendid, superb (aplicat la ființe și la lucruri): m’am însurat c’o mândră crăiasă POP. dulci și mândre primăveri EM. [Vechiu-rom. mândru, înțelept = slav. MÕDRŬ; apoi, peiorativ, care se crede înțelept, de unde fudul, trufaș]. ║ m. cel ce e mândru. adjectivmândru

mấndru2 (iubit) (pop.) s. m., art. mấndrul; pl. mấndri, art. mấndrii adjectivmândru

MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. 1. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. 2. S. f. pl. art. Iele. – Din sl. mondrŭ „înțelept”. adjectivmândru

!mấndra-nópții (plantă) (reg.) s. f. art., g.-d. art. mấndrei-nópții adjectivmândra-nopții

mándră (mándre), s. f. – (Dobr.) Îngrăditură de nuiele sau de șipci de-a curmezișul unei ape. – Mr. mandră „gard”. Ngr. μάντρα „gard”, cf. tc., bg., sb. mandra, sp. mandria (Corominas, III, 221). substantiv femininmandră

1) mándră f., pl. e saŭ mendre (turc. bg. sîrb. mándra, stînă, mrom. „ocol de vite”, d. it. ngr. vgr. mándra. V. arhimandrit). Dun. de jos. Îngrăditură de păstrat peștele viŭ (coteț, horeț, juvelnic). substantiv femininmandră

2) mándră f., pl. e saŭ mendre (cp. cu geandră). Ban. Mămăligă. Trans. vest. Pîne [!] prăjită´n untură. Munt. Mold. Fig. Iron. A-țĭ face mendrele, a-țĭ face gustu, a te purta cum îțĭ place (de ex., furînd orĭ înșelînd). substantiv femininmandră

mándră (reg.) s. f., g.-d. art. mándrei; pl. mándre substantiv femininmandră

MÁNDRĂ, mandre, s. f. (Reg.) Îngrăditură de nuiele, de stuf sau de șipci, așezată de-a curmezișul unei ape pentru a înlesni prinderea sau păstrarea peștilor. – Din ngr. mándra. substantiv femininmandră

mấndră (iubită) (pop.) s. f., g.-d. art. mấndrei; pl. mấndre temporarmândră

mândră f. fată frumoasă, dragă, iubită: cântă-ți, mândro, cântecul POP. [V. mândrie]. temporarmândră

mî́ndru, -ă adj. (vsl. mondrŭ, priceput, germ. munter, vioĭ, treaz). Vechĭ. Înțelept. Azĭ. Plin de o nobilă încredere în meritu luĭ, al familiiĭ saŭ al țăriĭ luĭ: Românu e mîndru de numele de Român. Trufaș, fudul, orgolios, îngînfat [!]: adevăratu nobil nu e mîndru de averea luĭ. Frumos, superb, splendid: o mîndră fată, niște mîndre plaĭurĭ. S. f. Fată orĭ femeĭe frumoasă, ĭubită. Mîndra nopțiĭ, jalapa. Adv. Cu mîndrie. temporarmîndru

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluimandră

mandră   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular mandră mandra
plural mandre mandrele
genitiv-dativ singular mandre mandrei
plural mandre mandrelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z