mandat definitie

MANDÁT s.n. 1. Împuternicire dată cuiva de către o persoană sau de către o autoritate de a vorbi sau de a lucra în numele său. ◊ Teritoriu sub mandat = formă de administrare a fostelor colonii încredințate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. Ordonanță judecătorească prin care o persoană este chemată în fața justiției sau este încarcerată. ◊ Mandat de arestare = ordin dat de o autoritate judiciară prin care se dispune arestarea cuiva; mandat de aducere = ordin prin care se dispune aducerea (cu forța) în fața unei instanțe a unui martor (într-o pricină penală). 3. Ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ◊ Mandat poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. [Cf. fr. mandat, it. mandato, lat. mandatum, germ. Mandat]. substantiv neutru mandat

mandát s. n., pl. mandáte substantiv neutru mandat

mandat n. 1. act prin care cineva dă altuia puterea de a vorbi sau de a lucra în numele său: mandat de deputat; 2. bilet având ordinul de a plăti cuiva o sumă anumită: mandat poștal; 3. mandat de aducere, ordin de a face să compară înaintea unui tribunal; mandat de depunere, ordonanță în virtutea căreia un prevenit, în contra căruia s’a lansat un mandat de aducere, e reținut în casa de arest. substantiv neutru mandat

*mandát n., pl. e (lat. mandatum, lucru mandat cuĭva). Actu pin [!] care o persoană îi dă alteĭa putere de a lucra în numele eĭ (însărcinare): a-țĭ împlini bine mandatu (de deputat, de ex.). Rescript papal care mandează să i se dea cuĭva primu beneficiŭ vacant pin moarte. Ordin de a face să vie un prevenit înaintea unuĭ tribunal (mandat de aducere), de a-l aresta (mandat de arestare), de a-l depune în arest (mandat de depunere). Ordin (scris pe hîrtie) de a se plăti la vedere oare-care sumă cuĭva. Mandat postal (saŭ telegrafic), hîrtie eliberată de un bĭuroŭ postal și în care e indicată o sumă care poate fi achitată în orĭ-ce bĭuroŭ postal. Mandat comercial, efect negociabil pin care o persoană e invitată să plătească alteĭa saŭ la ordinu eĭ o sumă la o epocă anumită și care diferă de poliță pin mențiunea „neacceptabil” și clauza „înapoĭere fără plată”. V. procură. substantiv neutru mandat

MANDÁT, mandate, s. n. 1. Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; act prin care se dă această împuternicire; procură. ◊ Teritoriu sub mandat = (în trecut) teritoriu administrat de o țară străină în baza hotărârii unui for internațional. 2. (Jur.) Dispoziție, ordin. ◊ Mandat de arestare = act scris prin care organul judiciar competent ordonă arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat. Mandat de aducere = ordin scris dat unui organ de a aduce o persoană (învinuit, martor sau expert) în fața unei instanțe judecătorești sau a unui organ de cercetare penală, pentru a da declarații, lămuriri, pentru a efectua unele expertize etc. 3. Serviciu poștal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a fi remisă destinatarului; p. ext. formular completat în acest scop, pe baza căruia se face transmiterea sumei; sumă de bani expediată sau primită astfel. – Din fr. mandat. Cf. germ. Mandat. substantiv neutru mandat

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului mandat

mandat   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular mandat mandatul
plural mandate mandatele
genitiv-dativ singular mandat mandatului
plural mandate mandatelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z