reduceri si promotii 2018
Definitie limbă - ce inseamna limbă - Dex Online

limbă definitie

límbă (límbi), s. f.1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Nație, popor. – 4. (Înv.) Informație, știre. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălțător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanță. – 11. Țumburuș (la cataramă). – 12. Lamă de cuțit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliței. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Pușcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucișări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebulanegură. Sensul de „națiune” este sl. (Șeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există și în v. it. Cel de „știre” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareț (var. limbăreț), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariță, s. f. (unghișoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuș, s. n. (omușor), în Banat, Olt. și Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Pușcariu 971; Candrea-Dens., 985 și REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuție, s. f. (vorbărie, trăncăneală); limbuți, vb. (a trăncăni); limboată, s. f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s. n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s. f.; linguist (înv., limbist), s. m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”. substantiv feminin limbă

LIMBĂ elice, pendulă, șubă. substantiv feminin limbă

limbă, limbi s. f. 1. (intl.) informator, denunțător. 2. persoană lingușitoare. 3. cuniliție. 4. aniliție. 5. persoană care practică aniliția sau cuniliția. substantiv feminin limbă

límbă f., pl. ĭ (lat. lĭngua și dĭngua, limbă; got. tuggô, engl. tongue, germ. zunge; it. lingua, sard. 1. limba, pv. sp. lengua, fr. langue, pg. lingoa). Partea cărnoasă și mobilă din gura omuluĭ și a multor animale și care e principalu organ al gustuluĭ și al vorbiriĭ (saŭ strigătuluĭ). Idiomă, modu particular de a vorbi al unuĭ popor: limba e tendența [!] spirituluĭ de a preface sunetu articulat în expresiune a cugetăriĭ (Humboldt). Regulele acesteĭ idiome: a respecta limba. Popor, națiune: limbile dușmăneștĭ. (Vechĭ. Pop.). Ceĭa ce seamănă a limbă, ca: limba briceaguluĭ (lamă), a catarameĭ, a clopotuluĭ, a cumpeneĭ, limbă de pămînt (peninsulă saŭ suprafață lungă și îngustă), limbă de pădure, limbă de apă (val care se înalță ca o limbă), limbă de foc (1. flacără lungă, 2. fosfură de idrogen [!] care ĭese din mlaștinĭ și arde singură). Cambulă (pește). Limbă mamă, limbă primitivă din care se derivă altele. Limbă vie, care se vorbește de un popor. Limbă moartă, care nu se maĭ vorbește de un popor (ca latina, greceasca veche ș. a.). Limbă maternă, aceĭa în care cugețĭ și care, pin [!] urmare, a pătruns maĭ adînc în mintea ta (în opoz. cu limbă străină). Limbă păsărească, 1. pe care n´o poțĭ înțelege, 2. argot. A lăsa ceva cu limbă de moarte, a hotărî ceva în momentele morțiĭ. A prinde limbă, a afla pin spionĭ (Vechĭ), a prinde gust de vorbă, a începe a vorbi. A avea mîncărime la (saŭ de) limbă, a vorbi prea mult. A aștepta cu limba scoasă, a aștepta cu mare poftă saŭ curiozitate. A scoate limba de un cot, a fi foarte ostenit. A-țĭ sta o vorbă pe limbă, a fi gata s´o pronunțĭ. Prov. Toată pasărea pe (adică: pin [!]) limba eĭ pere [!], orĭ-ce om pin faptele luĭ cade (sau se înalță). Nume de plante: limba bouluĭ, miruță: limba broașteĭ, limbricariță; limba vecineĭ, năvalnic; limba măriĭ, o erbacee, cruciferă, cu silicule (ibéris umbellata); limba meluluĭ [!], borágine; limba oiĭ, pătlagină; limba peșteluĭ, cu frunze verzĭ albăstruĭ lanceolate, cu florĭ violete, și care crește pin locurĭ nisipoase și umede (státice limónium); limba vrăbiiĭ, erbacee, cu florĭ micĭ verzuĭ și care crește pin cîmpurĭ aride (thymelaea passerina, thymelaea arvensis orĭ stelléra passerina). – Limbile cele maĭ vorbite sînt: chineza 400 de milioane, engleza 200, ruseasca 120, japoneza 90, germana 85, spaniola 70, bengaleza 50, franceza 50, italiana 50, portugheza 38-40, arabica 37. substantiv feminin limbă

límbă s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi substantiv feminin limbă

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânza etc, lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba- peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua. substantiv feminin limbă

limbă f. 1. parte cărnoasă și mobilă din gură, la om și la animale, organul principal al gustului și al vorbirii; 2. graiu particular unei națiuni: limba română; limbă de moarte, ultima voință; limbă moartă, care nu se mai vorbește, în opozițiune cu limbă vie; limbă maternă, aceea a țării unde ne-am născut, în opozițiune cu limbă străină; 3. popor, națiune: limbile dușmane cari vin din răsărit AL. un Sultan dintr’aceia ce domnesc peste vr’o limbă EM.; 4. (învechit) a prinde (lua) limbă, a afla prin spioni: îi porunci a lua limbă unde este Mihaiu BĂLC.; 5. tot ce seamănă cu o limbă: limba briceagului, cataramei, clopotului, cumpenei, lacătului; 6. bucată îngustă de pământ: un deal și o vale și o limbă de pădure; 7. nume de plante: limba boului, plantă acoperită cu peri aspri și țepoși (Anchusa); limba broaștei, limbariță; limba câinelui, arățel; limba cerbului (vacii), navalnic; limba mielului, plantă ale carii flori sunt întrebuințate în contra tusei (Borrago); limba oii, patlagină. [Lat. LINGUA; sensul 3 («Lăudați Domnul toate limbile», Coresi) e o asociațiune logică deopotrivă familiară vechii franceze (cf. Rabelais, I, 10: tous peuples, toutes nations, toutes langues) și vechii slavone (în care ĬẼZYKŬ însemnează totdeodată limbă și popor)]. substantiv feminin limbă

a trage (pe cineva) de limbă expr. a încerca să obțină (de la cineva) informații confidențiale prin viu grai; a iscodi (pe cineva) cu întrebări, făcându-l să divulge involuntar un secret. substantiv feminin atrage

română (limba) f. limba română, idiomă neo-latină, foarte asemenea italianei, înavuțită cu diferite elemente străine (slave, maghiare, turce, neo-grece). Ea conține trei dialecte: daco-româna, macedo-româna și istro-româna, dintre care numai cea dintâi a devenit organul unei evoluțiuni literare. substantiv feminin română

atrățel m. plantă numită și limba câinelui (Cynoglossum). [Ung. ATRACÉL, de unde și forma redusă arățel]. substantiv feminin atrățel

a da limbi expr. (obs.) 1. a practica cuniliția sau aniliția. 2. a linguși, a măguli, a flata. substantiv feminin adalimbi

!límba-óii (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-óii substantiv feminin limba-oii

!límba-ápei (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-ápei substantiv feminin limba-apei

frământări (de limbă) f. pl. sau frânturi de limbă, fraze compuse din vorbe grele de rostit ce se spun pe la șezători (Ex: capra calcă ’n piatră, piatra crapă ’n patru; crape capu caprei ’n patru, cum crapă piatra ’n patru); aceste fraze trebue să fie zise iute și de multe ori. substantiv feminin frământări

a trage limbi expr. (obs.) 1. a practica cuniliția sau aniliția. 2. a linguși, a flata. substantiv feminin atragelimbi

LIMBĂ-DE-MARE, limbi-de-mare, s.f. Pește plat din fam. soleidae, cu corp alungit, bot rotunjit în formă de cioc, ochii asezați pe partea dreaptă, de aprox. 60 cm lungime, prezent pe toate țărmurile Europei occidentale, în mările nordice și în Marea Mediterană, foarte apreciat ca pește de consum (Solea solea); varietatea din Marea Neagră (Solea nasuta) este mult mai mică. substantiv feminin limbădemare

cutia limbii expr. (adol.) gură. substantiv feminin cutialimbii

limbă de lemn expr. jargonul documentelor și al activiștilor de partid din perioada dictaturii comuniste. substantiv feminin limbădelemn

a i se împulica (cuiva) limba în gură expr. a i se împletici limba. substantiv feminin aiseîmpulica

!límba-bóului (plantă) (-bo-u-) s. f. art., g.-d. art. límbii-bóului substantiv feminin limba-boului

!límba-cúcului (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-cúcului substantiv feminin limba-cucului

!límba-soácrei (plantă) (soa-crei) s. f. art., g.-d. art. límbii-soácrei substantiv feminin limba-soacrei

!límba-vrábiei (plantă) (-bi-ei) s. f. art., g.-d. art. límbii-vrábiei substantiv feminin limba-vrabiei

!límbă-de-máre (pește) s. f., g.-d. art. límbii-de-máre; pl. límbi-de-máre substantiv feminin limbă-de-mare

LIMBA-MIELULUI s.f. (bot.) Plantă erbacee cu frunze mari și flori albastre sau albe (Borrago officinalis), ale cărei frunze mari, cu gust de castravete, se pot consuma în salate și ale cărei flori, zaharate (trecute prin albuș bătut și apoi prin zahăr pudră), se folosesc în gastronomie ca elemente de decor pentru salate de fructe și înghețate. substantiv feminin limbamielului

pușchea pe limbă expr. nu cobi!; Doamne ferește! substantiv feminin pușcheapelimbă

!límba-miélului (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-miélului substantiv feminin limba-mielului

!límba-péștelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-péștelui substantiv feminin limba-peștelui

!límba-șárpelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-șárpelui substantiv feminin limba-șarpelui

a-și înghiți limba expr. a refuza să vorbească, a se abține să spună ceva. substantiv feminin așiînghițilimba

a-și pune frâu limbii expr. 1. a amuți; a tăcea ostentativ. 2. a ști să păstreze un secret. substantiv feminin așipunefrâulimbii

a-și ține limba-n frâu expr. a manifesta prudență atunci când vorbește; a nu rosti (tot) ceea ce gândește. substantiv feminin așiținelimbanfrâu

a-i sta pe vârful limbii expr. 1. a fi gata să rostească un lucru pe care n-ar trebui să-l spună. 2. a avea un lapsus, a nu-și putea aminti un lucru. substantiv feminin aistapevârfullimbii

a umbla cu limba scoasă (după ceva / cineva) expr. a urmări (pe cineva) cu insistență, a-și dori (ceva) foarte mult. substantiv feminin aumblaculimbascoasă

a avea mâncărici la limbă expr. a fi foarte vorbăreț; a fi indiscret substantiv feminin aaveamâncăricilalimbă

a mânca pâine cu sos de limbă expr. (glum.) a mânca pâine goală. substantiv feminin amâncapâinecusosdelimbă

LIMBÁ vb. I. tr. A descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puțin adânc, reîncărcând-o după aceea. [< limb3]. verb tranzitiv limba

limba, limbez v. t. (vulg.) 1. a practica aniliția sau cuniliția. 2. a linguși, a flata. verb tranzitiv limba

limbá (a ~) vb., ind. prez. 3 limbeáză verb tranzitiv limba

LIMBÁ, limbez, vb. I. Tranz. A descărca o navă pentru a-i permite trecerea prin locurile mai puțin adânci și a o reîncărca după ce ea ajunge la o adâncime mai mare. – Din limb. verb tranzitiv limba

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului limbă

limbă   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular limbă limba
plural limbi limbile
genitiv-dativ singular limbi limbii
plural limbi limbilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z