reduceri si promotii 2018
Definitie lege - ce inseamna lege - Dex Online

lege definitie

lége (légi), s. f.1. Putere, autoritate. – 2. Normă, regulă. – 3. Regulă divină. – 4. Religie, credință, confesiune. – 5. Drept. – 6. Justiție, tribunal. – 7. Sentință, decizie judecătorească. – Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu, Hlr., 192; Pușcariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de „religie” este vechi rom., cf. sp. ley „religie, credință”, gal. lei „fidelitate”, fr. loi „religie”; de aceea nu se susține ipoteza lui Șeineanu, Semasiol., 77, care explică acest sens din rom. prin sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentințe), cu suf. -ui; legiuire, s. f. (legislație; dispoziție legală, normă; justiție; litigiu); nelegiuire, s. f. (injustiție; crimă, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s. m. (legislator). Der. neol. legal, adj., din fr. légal; nelegal (var. ilegal), adj.; ilegalitate, s. f.; legalmente, adv.; legaliza, vb.; legifera, vb.; legislați(un)e, s. f.; legislativ, adj.; legislator, s. m.; legislatură, s. f.; legist, s. m.; legitim, adj.; nelegitim (var. ilegitim), adj.; legitimitate, s. f.; legitima, vb.; legitimați(un)e, s. f.; legitimist, adj., toate din fr. substantiv feminin lege

lége f. (lat. lex, légis, lege, religiune; it. legge, pv. pg. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley). Actu pin [!] care autoritatea suverană regulează, ordonă, permite saŭ apără: legea e rațiunea omenească care guvernează popoarele, a promulga o lege. Totalitatea acestor acte: nimenea nu e considerat că nu știe legea. Principiĭ imutabile care regulează ordinea lumiĭ fizice: legile greutățiĭ. Oare-care obligațiunĭ ale viețiĭ morale: legile onoriĭ [!], ale politețiĭ. Putere, autoritate: legea celuĭ maĭ tare, regulă, principiŭ: legile limbiĭ. Religiune, credință (Pop.): legea creștinească, pe legea mea! Obiceĭ, mod de a trăi, de a lucra: lasă-l să lucreze´n legea luĭ! Lege naturală, regule [!] de purtare fundate chear [!] pe natura omuluĭ și a societățiĭ. Legea divină (Teol.) preceptele pe care Dumnezeŭ le-a dat oamenilor pin [!] revelațiune. Legea morală, legea care ne ordonă să facem bine și să evităm rău. Legea civilă, legea care regulează drepturile private ale cetățenilor între eĭ. Legea veche, religiunea luĭ Moĭse. Legea noŭă, creștinizmu [!]. Legea marțială, care autorizează întrebuințarea forțeĭ armate în anumite caturĭ, maĭ ales în caz de revoluțiune. Legile războĭuluĭ, totalitatea regulelor [!] pe care anumite state și le-aŭ impus să le observe în modu lor de a face războĭ. A-țĭ face o lege din onoare ș. a., a-țĭ impune obligațiunea de a nu viola onoarea ș. a. A lua lege (saŭ a lua legea țăriĭ), a recurge la judecata megiașilor, a căror hotărîre era suverană (Giur. 40-42). Lege peste lege, judecarea din noŭ a unuĭ proces pintr´un [!] îndoit număr de megiașĭ care să desființeze hotărîrea precedentă. Legea luĭ Lynch, obiceĭu poporuluĭ în Statele Unite de a-ĭ ucide pe loc pe criminalĭ. În lege, curat, adevărat, de-a binele, realmente, în regulă: acesta-ĭ nebun în lege. Pe legea mea (mold. fam. și premelége, adv. făcut din pre a mea lege), zăŭ, mă jur! substantiv feminin lege

lége, -i, (leje), s.f. – Judecată (sens arhaic): „Îl dau la lejă” (ALR 1973: 739). – Lat. lex, legis (DEX). substantiv feminin lege

lége s. f., g.-d. art. légii; pl. legi substantiv feminin lege

lege f. 1. act al autorității supreme care regulează, permite sau interzice; 2. totalitatea legilor: în numele legii; 3. obligațiunile vieții civile: legile societății; 4. principii invariabile cari regulează ordinea lumii fizice: legile naturei; legea naturală, îndatorirea de a nu face altuia ceea ce n’am vrea să ni se facă nouă; legea divină, precepte pozitive date prin revelațiune; Legea veche, Vechiul Testament; 5. pop. religiune, confesiune religioasă: păgâne, râzi de lege cu un râs neomenos ? AL.; 6. credință: pe legea mea! 7. obiceiu (vorbind de lucruri profane): tăia cum știa el în legea lui să taie ISP. [Lat. LEGEM; pentru sensul 5, cf. pe inscripțiuni IN LEGE SANCTA CHRISTIANA]. substantiv feminin lege

LÉGE, legi, s. f. I. Regulă imperativă stabilită de autoritatea supremă. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. ◊ Lege fonetică = modificare regulată a unui sunet de-a lungul evoluției unei limbi. II. 1. (Jur.) Act normativ care emană de la organul legislativ al statului și prin care simt reglementate anumite relații sociale; p. gener. orice act normativ. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului. Lege fundamentală = constituție. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊ Loc. adv. După lege = just, legal. În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊ Expr. Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa. În numele legii, formulă folosită atunci când se invocă autoritatea legală. În baza legii = în conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate; constituționalitate. III. Religie, credință. ◊ Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊ Expr. în legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Lat. lex, legis. substantiv feminin lege

FĂRĂDELÉGE, fărădelegi, s. f. Faptă rea, nelegiuire, mișelie, ticăloșie. Oricît s-ar zvîrcoli burghezia, oricîte crime și fărădelegi ar înfăptui, ea nu poate opri in loc mersul dezvoltării societății. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 95. Ucigașul lui Andrei, în loc de răsplata ce aștepta de la Mihai, fu osîndit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse. BĂLCESCU, O. II 260. – Variantă: fărdelége (ALECSANDRI, P. A. 172) s. f. substantiv feminin fărădelege

fără-de-lege f., pl. fără-de-legĭ. Crimă. substantiv feminin fărădelege

fărădelege f. faptă nelegiuită, crimă. [Modelat după slav. BEZAKONIĬE (v. bazaconie)]. ║ a. criminal: era om fărădelege CR. substantiv feminin fărădelege

decrét-lége (de-cret-) s. n., pl. decréte-lége substantiv feminin decret-lege

leg, a v. tr. (lat. lĭgare, it. legare, fr. lier, pv. sp. pg. liar. – Leagă; să lege. V. aleg 1, oblig). Înod, strîng cu ața, cu funia, cu lanțu ș. a.: a lega cu sfoara un snop, cu cercurĭ un butoĭ. Strîng cu ceva și fixez saŭ unesc cu ceva: a lega un cal de gard, o luntre de mal, vița de haragĭ. Înfășor, bandajez, pansez: a lega cuĭva o rană, a lega pe cineva la rană, la picĭor. Vechĭ. A lega tabăra, a pune căruțele de jur în prejuru tabereĭ și a lega între ele. A lega pace (N. Cost. 1, 393), a încheĭa pace. Barb. (după fr. relier și germ. binden). Scorțesc, pun scoarțe groase uneĭ cărțĭ: a lega o carte (V. cartonez). Îngroș, încheg (un sirop, o dulceață, un șerbet). Fig. Intru în relațiune: a lega prietenie cu cineva. Pun în relațiune: căile ferate leagă țările între ele. Fig. A lega la ochĭ, a lega cuĭva ochiĭ, a-l împedica [!] să vadă, a-l înșela, a-l mistifica. A lega cuĭva mînile, a-l face să nu poată lucra saŭ unelti ceva. A lega la gard (ca pe o vită), a-țĭ asigura imposibilitatea de acțiune a cuĭva (a unuĭ prost, de ex.). Acest om nu poate lega nicĭ doŭă vorbe (între ele), nu poate vorbi curent saŭ vorbește prost. V. intr. Pomiĭ aŭ legat (saŭ tr. aŭ legat rod), aŭ produs poame. V. refl. Mă înod, mă strîng cu ceva: mă leg cu basmaŭa la cap. Mă strîng cu ceva și mă unesc: m´am legat cu funia de mijloc și mĭ-am dat drumu´n puț. Fig. Mă îngroș, mă prind, mă încheg: dulceața (siropu ș. a.) s´a legat bine. Mă oblig: mă leg să execut o lucrare (V. acolisesc). A ți se lega limba, a nu putea vorbi (pronunța). A te lega (saŭ: a lega) de cineva, a-l provoca, a căuta ceartă saŭ vorbă cu el. A te lega cu cineva, a face societate (alianță, convențiune) cu el. verb tranzitiv leg

legá (lég, legát), vb.1. A prinde cu o sfoară etc. – 2. A uni, a adăuga, a înlănțui cu noduri sau legături. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica mișcarea, a înțepeni. – 6. A cartona, a broșa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfășura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întări, a solidifica un sos. – 11. A îngroșa o marmeladă. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericești. – 15. A uni prin căsătorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrăjilor. – 18. A comunica, a pune în legătură. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încăiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Pușcariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat greșit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra tăurașii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evoluție normală a sensurilor 14 și 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, înțepenit; broșat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngrădit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legător, adj. (care leagă); legător, s. m. (cel care leagă cărți, paie etc.; încărcător de snopi); legătoreasă, s. f. (cea care leagă cărți, snopi); legătoare, s. f. (legătoreasă; bandă, fașă; aliaj, amestec; cravată; grindă); legătorie, s. f. (atelier de legare a cărților, serviciul legătorului; Arg., razie); legămînt (mr. ligămîntu), s. n. (legătură; relație; convenție, pact, obligație, compromis; farmec, descîntec, vrajă), cu suf. -mînt (după Pușcariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legătură, s. f. (unire; broșare de carte; coardă, curea; lanț, fiare; copulă; legare de pămînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; mănunchi, snop; boccea, pachet; relație, tratat; unire, alianță; uniune liberă, relații amoroase; convenție, acord; compromis, obligație; mandat, obligație religioasă sau morală; decret ecleziastic; descîntec menit să îndepărteze lupii; vrajă care împiedică pe proaspătul căsătorit să realizeze unirea trupească), cu suf. -tură (după Pușcariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligătură, it. legatura, sp. ligadura); legătui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se înțelege, a cădea de acord), cu suf. -ui; legătuială, s. f. (învoială, acord; obligație); legătuință, s. f. (legătură, laț; obligație, pact). Cf. dezlega. verb tranzitiv lega

lega, leg I v. t. (intl.) a aresta, a închide. II v. r. (numai la pers. a III-a sg. și pl.) a se confirma. verb tranzitiv lega

legá (lég, legát), vb. – A lăsa prin testament, a porunci, a cere, a lăsa. Lat. legare (sec. XIX), fr. leguer. Nu se obișnuiește să se conjuge. – Der. leg, s. n. (înv., legat, poruncă), din fr. legs; legat (var. înv., legată, legatum, legaton), s. n. (danie, mandat), din lat. legatum, în parte prin intermediul ngr. λεγάτον (sec. XVII, figurează în Îndreptarea legii); legatar, s. m., din fr. légataire, și mai înainte din lat. legatarius; legat, s. m. (delegat papal), din lat. legatus (sec. XVII); legați(un)e, s. f., din fr. légation; delega, vb., din fr. déléguer; delegați(un)e, s. f., din fr. délégation; relega, vb., din fr. reléguer. verb tranzitiv lega

legà v. (activ) 1. a înnoda, a strânge cu lanț sau funie: a lega butuc, cobză, fedeleș; 2. a împreuna sau prinde cu ceva: a lega vița de arac, buțile cu cercuri; fig. poteca leagă cârciuma de primărie; 3. a coase foile unei cărți și a-i pune o scoarță; 4. a înfășură strâns: a lega capul, a lega o rană; 5. fig. a uni strâns: a lega prieteșug, dragoste; 6. a da din floare fruct: grâul a început să lege. ║ (reciproc) 1. a se prinde, a se închiega: dulceața s’a legat bine; 2. a se opri în loc, a se paraliza: îi se leagă limba; 3. fig. a se obliga: a se lega prin jurământ; 4. a nu da pace, a băga vină: se leagă mereu de mine. [Lat. LIGARE]. verb tranzitiv legà

LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune coperți; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. Aînlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să frigă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (în superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășură sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ♦ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile, VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare. verb tranzitiv lega

a lega (pe cineva) burduf / cobză expr. a lega (pe cineva) strâns ca să nu poată scăpa. verb tranzitiv alega

a lega (cuiva) lingurile de gât / de brâu expr. a lăsa (pe cineva) nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. verb tranzitiv alega

a se lega (de cineva) expr. 1. a acosta (pe cineva). 2. a se atașa (de cineva), a ține (la cineva). verb tranzitiv aselega

a se lega de gard expr. a abandona, a renunța (la ceva). verb tranzitiv aselegadegard

a lega paraua cu zece noduri expr. a fi zgârcit. verb tranzitiv alegaparauacuzecenoduri

a se lega la cap fără să-l doară expr. a-și crea complicații inutile. verb tranzitiv aselegalacapfărăsăldoară

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului lege

lege   substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular lege legea
plural legi legile
genitiv-dativ singular legi legii
plural legi legilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z