1) leșín (vest) și léșin (est) n., pl. urĭ (d. a leșina). Sincopă, perderea [!] cunoștințeĭ în urma uneĭ marĭ emoțiunĭ saŭ slăbicĭunĭ: a-țĭ veni leșin de rîs, de foame. substantiv neutru leșin
leșín s. n., pl. leșínuri substantiv neutru leșin
leșin n. stare în care cineva își pierde cunoștința: i-a venit leșin. substantiv neutru leșin
LEȘÍN, leșinuri, s. n. 1. Pierdere subită și trecătoare a cunoștinței, caracterizată prin rărirea bătăilor inimii și a mișcărilor respiratorii și cauzată de scăderea bruscă a irigației cerebrale; lipotimie. 2. Stare de slăbiciune, de lipsă de putere, de vlagă, provocată de foame, de sete etc.; sfârșeală. [Acc. și: léșin] – Din leșina (derivat regresiv). substantiv neutru leșin
2) leșín (vest) și léșin (est), a -á v. tr. (lat. *laesionare, a vătăma, d. laesio, leziune. La început s´a zis a *leșuna, ca a cășuna, a mișuna, apoĭ a leșina, ca a tușina, pin [!] diferite influențe). Vechĭ. Vatăm: plămîile leșinatu-ĭ-o (Marian, Desc. 207). Vest. Mă leșină la stomah, simt leșin (mă leșíe) la stomah [!] (de foame, de multă dulceață): mĭerea multă te leșină la stomah. V. intr. Perd [!] cunoștința după o mare emoțiune, durere orĭ slăbicĭune: a leșina de frică, de foame. A leșina de rîs, a muri de rîs, a rîde din toată inima. verb leșin
leșiná (a ~) vb., ind. prez. 3 leșínă verb leșina
leșinà v. 1. a pierde cunoștința de sine din cauza încetării subite a respirațiunii și a circulațiunii sângelui; 2. fig. a cădea în ultimul grad de slăbiciune: a leșina de foame, a leșina de râs. [Cf. serb. LĬEȘIVATI, a leșina]. verb leșinà
LEȘINÁ, leșin, vb. I. Intranz. A suferi un leșin (1), a-și pierde cunoștința. ◊ Expr. A leșina de râs = a râde foarte tare. – Et. nec. verb leșina
| leșin | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | leșin | leșinul |
| plural | leșinuri | leșinurile | |
| genitiv-dativ | singular | leșin | leșinului |
| plural | leșinuri | leșinurilor | |