jărcuĭésc v. tr. (d. jarcă). Nord. Sfîșiĭ, rup. V. refl. Mă sfîșiĭ, mă rup: cojocu s’a jărcuit. verb tranzitivjărcuĭesc
jărcuit | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular | jărcuit | jărcuitul | jărcuită | jărcuita |
plural | jărcuiți | jărcuiții | jărcuite | jărcuitele | |
genitiv-dativ | singular | jărcuit | jărcuitului | jărcuite | jărcuitei |
plural | jărcuiți | jărcuiților | jărcuite | jărcuitelor |