juruí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiésc, imperf. 3 sg. juruiá; conj. prez. 3 să juruiáscă verb tranzitivjurui
juruí v. 1. a promite solemn: juruiește-i cerul și pământul CR.; 2. a se devota. [V. jurà]. verb tranzitivjurui
JURUÍ1, juruiesc, vb. IV. Tranz. (înv. și reg.) A făgădui, a promite în mod solemn. ♦ A făgădui ca soț (sau soție). ♦ Refl. A se lega prin jurământ. – Din magh. gyürüzni „a logodi”. verb tranzitivjurui
JURUÍ2, juruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face să se rotească, să se învârtească în cercuri. – Jur2 + suf. -ui. verb tranzitivjurui
juruĭésc v. tr. (d. jur 2). Promit solemn. V. refl. Mă promit solemn, mă consacrez: s’a juruit călugăriiĭ. verb tranzitivjuruĭesc
juruire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | juruire | juruirea |
plural | juruiri | juruirile | |
genitiv-dativ | singular | juruiri | juruirii |
plural | juruiri | juruirilor |