reduceri black friday 2017
Definitie jur - ce inseamna jur - Dex Online
Alege sensul dorit: jur - substantiv masculin jur - substantiv neutru jur - verb tranzitiv

jur definitie

1) jur n., pl. urĭ (lat. gyrus, voltă, învîrtitură, cerc, d. vgr. gyros; it. sp. pg. giro, pg. gir. Din aceĭași răd. e și fr. environ, aproape. V. virez). Ocol circuit, mișcare în cerc: am făcut doŭă jururĭ (Rar). În jur, în prejur: în juru caseĭ, în juru tăŭ, în juru orașuluĭ (rar: în jur de tine [Mureșeanu. Trans.], în jur de oraș și maĭ des în prejuru caseĭ, tăŭ, orașuluĭ). Îșĭ strîngea bunda pe jur, îșĭ strîngea bunda în prejuru trupuluĭ (Luceafăru, 1903, 7, Trans.). – Barb. (după fr. autour), în jur îld. despre: în juru afaceriĭ. V. prejur. substantiv masculin jur

!jur1 (jurat) (înv.) s. m., pl. juri substantiv masculin jur

!jur2 (împrejurime) s. n. substantiv masculin jur

!jur3 (jurământ) (pop.) s. n., pl. júruri substantiv masculin jur

JUR1, juri, s. m. (înv.) Jurat1. ◊ (în vechea organizare judecătorească) Curte cu juri = organ de jurisdicție pentru procese criminale, delicte politice sau de presă, în componența căruia intrau jurați1. – Din fr. jury. substantiv masculin jur

JURI s.m.pl. Curte cu juri = comisie de cetățeni, care îndeplineau ocazional și temporar funcții judiciare. [Cf. fr. juré, engl. jury]. substantiv masculin juri

* jurĭ m. pl. V. jurat. substantiv masculin jurĭ

juri m., pl. corpul juraților: Curtea cu juri. substantiv masculin juri

*în jur loc. adv. substantiv masculin înjur

*în jur de loc. adv. substantiv masculin înjurde

jur-împrejúr loc. adv. substantiv masculin jurîmprejur

*jur-împrejúru- loc. prep. (ĭ) substantiv masculin jurîmprejuru

*jur-împrejúrul loc. prep. substantiv masculin jurîmprejurul

de jur împrejúr loc. adv. substantiv masculin dejurîmprejur

*de jur împrejúrul loc. prep. substantiv masculin dejurîmprejurul

JUR s.n. (Franțuzism) Jur-fix = zi de primire a unor familii aristocratice; petrecere care are loc într-o astfel de zi. [Scris și jour. / < fr. jour-fixe]. substantiv neutru jur

jur (jururi), s. n. – Înconjurare, ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. gyrusgr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; însă der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul yiu indică faptul că împrumutul ar trebui să fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), și prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care rămîne fără o explicație satisfăcătoare rezultatul γυ › ğ. Dacă se admite că var. giur e primitivă, s-ar putea presupune că rezultatul gyrus › *gir s-ar fi schimbat ca jimitej(i)umătate sau bucinbucium. Totuși, această alterare este incertă la vocala tonică, și nu este necesară o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurător); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; împrejurare, s. f. (înconjurare; circumstanță, condiție; situație, poziție); împrejurător, adj. (care asediază); împrejuraș (var. împrejurean), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul sau ținutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). – Cf. înconjura. substantiv neutru jur

jur n. ocol: în jurul său [Lat. GYRUS]. ║ adv. în cerc: de jur împrejur. substantiv neutru jur

JUR3, jururi, s. n. (Pop.) Jurământ. – Din jura (derivat regresiv). substantiv neutru jur

JUR2 s. n. Spațiu în mijlocul căruia se află cineva sau ceva; împrejurime; vecinătate. ◊ Loc. adv. În (sau prin) jur = în (sau prin) preajmă, alături, prin apropiere, împrejur. Din jur = din împrejurimi, dimprejur. (De) jur-împrejur = din (sau în) toate părțile. ◊ Loc. prep. În jurul... = a) în preajma...; b) relativ la..., despre; c) aproximativ în..., cam pe la... Prin jurul... = în apropiere de...; cam pe la... Din jurul... = pe lângă, din preajma... (De) jur-împrejurul... = în preajma... – Lat. gyrus. substantiv neutru jur

a săpa în jur expr. (int. – d. polițiști) a extinde cercetările la împrejurimile locului în care s-a produs o infracțiune. substantiv neutru asăpaînjur

de jur împrejúr loc. adv. (DOOM2, 2005) substantiv neutru dejurîmprejur

*de jur împrejúrul loc. prep. (DOOM2, 2005) substantiv neutru dejurîmprejurul

a (se) jura strâmb expr. a comite sperjur, a depune mărturie mincinoasă. verb tranzitiv a

2) jur, a -á v. intr. (lat. jurare, a jura, d. jus, juris, drept, dreptate; it. giurare, pv. cat. sp. pg. jurar, fr. jurer. Rudă cu just). Iaŭ martur pe Dumnezeŭ saŭ altă autoritate pe care o cred sacră: jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat. Mă oblig pin jurămînt, promit serios: jur supunere cuiva. V. tr. Blestem pe cineva dacă nu va face ceva: te jur să facĭ așa cum țĭ-am spus. V. refl. Jur, afirm bazat pe religiune saŭ pe altă credință: mă jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat, mă jur să fac (saŭ: că voĭ face) un spital. V. zăŭ. verb tranzitiv jur

jurá (júr, át), vb.1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurierrom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s. f. (promisiune, obligație); juruință, s. f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408). verb tranzitiv jura

jurá (a ~) vb., ind. prez. 3 júră verb tranzitiv jura

jurà v. 1. a afirma cu jurământ, luând de martur pe D-zeu: a jurat strâmb; 2. a asigura, a încredința despre ceva: ți’o jur; 3. a se îndatora cu jurământ, a promite serios: a jura supunere. [Lat. JURARE]. verb tranzitiv jurà

JURÁ, jur, vb. I. 1. Tranz. și refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♦ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ♦ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. – Lat. jurare. verb tranzitiv jura

DE JÚRE loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situații, traducându-se „de drept”, „potrivit legii”. [Pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept]. verb tranzitiv dejure

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului jur

jur   substantiv masculin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular jur jurul
plural juri jurii
genitiv-dativ singular jur jurului
plural juri jurilor
jur   substantiv masculin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular jur jurul
plural juri jurii
genitiv-dativ singular jur jurului
plural juri jurilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z