jude definitie

júde (júzi), s. m. – 1. În vechea organizare socială, judecător municipal care îndeplinea uneori și funcția de primar cu puteri limitate. Apare în Moldova, cu acest nume, din 1409; funcția sa era pe viață și se transmitea. – 2. În Munt., în sec. XVII, om liber. – 3. În textele religioase, domn, domnitor. – 4. Judecător, magistrat. – 5. (Trans.) Primar. – 6. Conducător, căpetenie a unei companii sau a unei bresle. – Var. judec. Lat. iūdex (Pușcariu 913; Candrea-Dens., 908; REW 4599; DAR), cf. alb. dzük, it. giudice, prov., cat. jutge, fr. juge, sp. juez, port. juiz. Pl. vechi era judeci, din lat. iudices (cf. cap-capete, om-oameni), de unde s-a refăcut sing. analogic judec. Primele 3 sensuri sînt înv. – Der. judeceasă, s. f. (Trans., nevastă de primar); judeci, vb. (înv., a elibera); judecie, s. f. (înv., libertate; înv., funcție de judecător; înv., judecătorie). – Cf. județ, judeca. substantiv masculinjude

júde m., pl. juzĭ (din nom. lat. judex, judecător. V. judec 1). Vechĭ. Rar. (Doc. 1592, 1605, 1623) Judec, stăpîn de șerb (cnez). Vătăman, șoltuz rural. Vătav de Țiganĭ. Căpitan, șef, conducător (de colindătorĭ). L.N. Judecător. – Înainte de întemeĭerea domniiĭ, stăpînu șerbilor era și judele lor. După întemeĭerea domniiĭ, judele n’a maĭ judecat, ci a rămas numaĭ stăpîn de șerbĭ (Giur. 101). substantiv masculinjude

júde s. m., pl. juzi substantiv masculinjude

jude m. 1. judecător: singurul său jude e judele ceresc AL.; 2. judecător de sat; 3. inspector de țigani. [Vechiu-rom. judece = lat. JUDICEM]. substantiv masculinjude

JÚDE, juzi, s. m. 1. (în vechea organizare a Țărilor Române) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative; stăpân de rumâni. ♦ Principe, cneaz. 2. (în vechea organizare a Țării Românești) Țăran devenit liber după răscumpărarea din rumânie. 3. Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani. 4. (înv.) Judecător (1). 5. (Reg.; înv.) Primar. [Var.: (2) júdec, pl. judeci, s. m.] – Lat. judex, -icis. substantiv masculinjude