jirebie definitie

jirébie (jirébii), s. f. – 1. Jurubiță, scul. – 2. Fîșie îngustă de pămînt de lucrat. – Var. jerebie, jurebie. Sl., cf. pol. žerebie, rus. žerebeja „prăjină”, rut. žerebij „fîșie de pămînt” (Cihac, II, 157; DAR), din sl. žrĕbij „parcelă, lot, bucată de pămînt”. Primul sens este mai puțin clar. Prezența sa în mr. jireagl’ă, megl. jireagă, pare să indice că este vorba de același cuvînt sl. cu sens neatestat „mănunchi de fire”, poate prin aluzie la tragerea la sorți, cf. sfoară, funie, cu același sens dublu de „fir” și „parcelă de pămînt”. Totuși, DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite. Cf. și bg. žrebij „parcelă”, sb. ždreb „parcelă”, mag. zséreb „scul”. Se folosește mai ales în Mold. și mai puțin în Trans. Der. jurubiță, s. f. (scul), cu var. jurebiță, jirbiuță, jirghiță, jighiuța; jirebi, vb. (a îndoi, a plia). Cf. jerbie, jerui. substantiv femininjirebie

jirébie V. jerebie. substantiv femininjirebie

jirebie f. Mold. Tr. loc de arătură lung și îngust. [Pol. JEREBIE]. substantiv femininjirebie

jirebie f. V. jerebie: jirebie de tort. substantiv femininjirebie

jerébie și jirébie f. (pol. žerebie, žrezebie, jerebie; rut. žéreb, rus. žérebeĭ, sorț, răboj, un bir, žerebeëk, bucată de hîrtie, de lemn orĭ de alt-ceva p. a trage la sorțĭ, d. vsl. žrebiĭ, žrebŭ, sorț. V. jerbie). Est. Vechĭ. Parte de pămînt (proprietate individuală) ĭeșită cuĭva la sorțĭ, numită și delniță. Azĭ. Loc de arătură lung și îngust (sfoară, curea, chingă). Fășie de munte de la vîrf la poale. Jerbie, jurubiță. – La Săcele (Trans.) jurébie, jurubiță, legătură, fascicul de ață. substantiv femininjerebie

jirébie (reg.) (-bi-e) s. f., art. jirébia (-bi-a), g.-d. art. jirébiei; pl. jirébii, art. jirébiile (-bi-i-) substantiv femininjirebie

JIRÉBIE¹, jirebii, s. f. (Reg.) Grup de treizeci de fire de tort, formând o unitate de măsură la urzit, la depănat etc. – Cf. magh. zseréb. substantiv femininjirebie

JIRÉBIE², jirebii, s. f. (Reg.) Bucată, fâșie îngustă de pământ. – Din ucr. žerebij. substantiv femininjirebie