jencuĭésc v. tr. (cp. cu ung. zsengeni, a răsări). Dos. Răsădesc. verb tranzitivjencuĭesc
jencui | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)jencui | jencuire | jencuit | jencuind | singular | plural | ||
jencuind | jencuiți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | jencuiesc | (să)jencuiesc | jencuiam | jencuii | jencuisem | |
a II-a (tu) | jencuiești | (să)jencuiești | jencuiai | jencuiși | jencuiseși | ||
a III-a (el, ea) | jencuiește | (să)jencuiai | jencuia | jencui | jencuise | ||
plural | I (noi) | jencuim | (să)jencuim | jencuiam | jencuirăm | jencuiserăm | |
a II-a (voi) | jencuiți | (să)jencuiți | jencuiați | jencuirăți | jencuiserăți | ||
a III-a (ei, ele) | jencuiesc | (să)jencuiască | jencuiau | jencuiră | jencuiseră |