iudéu (iudéi), s. m. – Evreu. Gr. ’Iουδαῖος, în parte prin intermediul sl. Ijudej. Sec. XVI. – Der. iudeesc, adj. (iudaic); iudeian, adj. (înv., evreu). substantiv masculiniudeu
ĭudéŭ m. (vsl. Iĭudéĭ, ngr. ĭudéos, vgr. Iudaîos, lat. Iudaeus). L. V. Jidan. – Fem. ĭudeĭancă, pl. ĭence. substantiv masculinĭudeŭ
iudéu s. m., art. iudéul; pl. iudéi, art. iudéii substantiv masculiniudeu
iudeu a. ce ține de Iudea. ║ m. locuitor în Iudea. substantiv masculiniudeu
Iudei m. pl. nume dat vechilor Evrei, locuitori din Iudea. substantiv masculiniudei
IUDÉU, iudei, s. m. Persoană care făcea parte din populația Iudeii antice sau era originară de acolo. ♦ (Înv.) Evreu. – Din sl. Ijudeĭ. substantiv masculiniudeu
Philon (Iudeu) m. învățat din Alexandria, care căută să combine judaismul cu filozofia greacă (20-50 d. Cr.). substantiv masculinphilon
iudeu substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | iudeu | iudeul |
plural | iudei | iudeii | |
genitiv-dativ | singular | iudeu | iudeului |
plural | iudei | iudeilor |