1) ĭúdă f., pl. e (Iuda, trădătoru luĭ Hristos). Jidan și maĭ antipatic de cît [!] îs Jidaniĭ în general: Iudă spurcată. substantiv femininĭudă
iúdă (persoană fățarnică) s. f., g.-d. art. iúdei; pl. iúde substantiv femininiudă
IÚDĂ, iude, s. f. Om trădător; om fățarnic, prefăcut. – Din sl. Ijuda. substantiv femininiudă
iúdă (iúde), s. f. – 1. Cămătar. – 2. Om trădător, fățarnic, prefăcut. – 3. Om fără milă. – 4. Duh rău. – 5. (Arg.) Agent, curcan. – 6. Vînt. – 7. Copaci doborîți de vînt. De la Iuda (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 184; DAR). Cihac, II, 152, explică sensul 7 din sl. judŭ „membru”, care nu pare clar. Ar putea fi mai curînd o extindere a sensului 6, care se explică, la rîndul lui, printr-o confuzie cu iugă, s. f. (vînt de sud), din bg., sb. jug. – Der. iudalîc, s. n. (Arg., trădare; misiunea agentului de poliție); iudi, vb. (a ademeni, a seduce, a face să păcătuiască), cf. Iordan, BL, IX, 65 (după DAR, în legătură cu rut. juditi). substantiv femininiudă
2) ĭúdă f., pl. e (bg. ĭuda, zînă, furie; litv. júdra, vînt cu vîrtejurĭ, vijălie [!]). Vest. Vînt furios care bate din maĭ multe părțĭ de odată [!]. Copacĭ trîntițĭ de acest vînt (Od. Pseud. 103). Pădure de brazĭ trîntițĭ de vînt (Ml.). V. sodom. substantiv femininĭudă
Iude f. pl. 1. zîne de vânturi și de nori, analoage Ielelor (în cântecele bănățene): doisprezece pui de iude ce aleargă fără trudă POP.; 2. sărbătoare băbească la 19 Iunie ce poartă furtunele și bate țarinile cu piatră; 3. (în graiul vânătoresc) vânt foarte furios ce bate în acelaș timp din mai multe părți, de unde (luându-se efectul drept cauză) grămadă de arbori răsturnați. [Dela Iuda vânzătorul care a devenit căpetenia demonilor (v. Scaraoțchi) și purtătorul furtunilor: Iudele sunt fetele legendare ale lui luda]. substantiv femininiude
IÚDĂ, iude, s. f. Trădător. Dar protestările lor erau ipocrite și mincinoase și sărutările lor sărutări de iude. BOLINTINEANU, O. 248. substantiv femininiudă
ĭúda m., gen. al luĭ. Ziŭa apostoluluĭ Ĭuda fratele Domnuluĭ (la 19 Ĭuniŭ), o sărbătoare băbească căreĭa i se atribue [!] aducerea furtuniĭ și grindiniĭ. temporarĭuda
Iúda (personaj biblic) s. propriu m., g.-d. lui Iúda temporariuda
Iuda m. 1. al patrulea fiu al lui Iacob, capul unuia din cele 12 triburi ale lui Izrael; 2. (Regatul lui), unul din cele două State formate după moartea lui Solomon prin schisma celor zece triburi: el coprindea triburile lui Iuda și Beniamin, cu cap. Ierusalim, și dură dela 962-587 a. Cr. temporariuda
Iuda (Iscarioteanul) m. 1. unul din cei 12 apostoli; trădă pe Isus și se spânzură de disperare; 2. fig. tipul trădătorului. temporariuda