istoria definitie

*istórie f. (lat. história, d. vgr. ῾istoria din *vidtoria, rudă cu lat. vidére, a vedea și germ. wissen, a ști). Narațiunea evenimentelor (întîmplărilor, faptelor) demne de ținut minte din vĭața popoarelor: Erodot e părintele istoriiĭ; istoria se împarte în veche, medie, noŭă și contemporană. Narațiunea întîmplărilor din vĭața unuĭ om: istoria luĭ Ștefan cel Mare. Narațiune de aventurĭ: copiilor le plac istoriile. V. poveste). Carte care cuprinde asemenea narațiunĭ: istoria luĭ Titu Liviŭ. Istoria naturală (a animalelor orĭ plantelor), descrierea lor, științele naturale. – Fam. și istoríe (după ngr.), povestire, întîmplare: să-țĭ spun toată istoria! substantiv femininistorie

istórie (-ri-e) s. f., art. istória (-ri-a), g.-d. art. istóriei; pl. istórii, art. istóriile (-ri-i-) substantiv femininistorie

istorie f. 1. povestire mincinoasă: astea sunt istorii; 2. pl. fam. ceremonii superflue, dificulțăți: a face prea multe istorii. [Gr. mod. ISTORÌA (în limba modernă cu sensul peiorativ)]. substantiv femininistorie

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății ome­nești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sintem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii. ▭ Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II. 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie². Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. A. III 16. își spuse istoria și ce păți. ISPI­RESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istoríe. substantiv femininistorie

istórie (istórii), s. f. – 1. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. – 2. Poveste, relatare. – 3. Conflict, încurcătură, necaz. – 4. Organ genital. – Mr. isturie. Lat. historia sau gr. ἰρτορία (sec. XVII). Accentul istorie, înv., se aude actualmente numai pentru sensurile 3 și 4. – Der. istorioară, s. f. (anecdotă, povestire distractivă, banc); istornic, adj. (istoric), sec. XVIII, înv.; istoric, adj., din fr. historique; istoricesc, adj. (istoric), sec. XVII, înv.; istoric, s. m. (specialist în istorie), din lat. historicus, sec. XVII; istorisi (var. rară istori), vb. (a povesti, a relata), din gr. ἰρτορῶ, ἰρτορίσω; istoriograf, s. m. (cronicar, istoric), din gr. ἰρτοριόγραφος (sec. XVIII); istoriografie, s. f. (știință auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice); preistorie, s. f., din fr. préhistoire; preistoric, adj. substantiv femininistorie

istòrie f. 1. narațiunea și aprețierea evenimentelor însemnate cari constituie vieața socială și religioasă, politică și militară, literară și științifică a umanității; ea trebuie să fie înainte de toate o operă de știință, dar și o operă de artă, întrucât un istoric mare cată să însuflețească ma terialele sale printr’o descriere plină de vieață și a da astfel narațiunii interesul unei acțiuni, fără însă a altera adevărul: istoria antică, medie (476—1453), modernă (1453—1815) și contemporană; 2. narațiune în genere; 3. descrierea lucrurilor naturei: istoria naturală a plantelor. substantiv femininistòrie

ISTÓRIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și în societate. 2. Știința care studiază dezvoltarea complexă a societății omenești, a unui popor, urmărind-o cronologic ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critică a unor fapte istorice. 3. Povestire, narațiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia]. substantiv femininistorie

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) Întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire. substantiv femininistorie