ispravnic definitie

isprávnic m. (vsl. ispravĭnikŭ, d. ispraviti, a conduce). Vechĭ. Administrator. Mandatar, reprezentant. Tutor, epitrop. Moștenitor, legatar. Maĭ pe urmă, administrator de județ, prefect (ispravniciĭ eraŭ puși supt [!] marele vistier și aŭ fost introdușĭ în Țara Românească de Neculaĭ Mavrocordatu, primu domn Fanariot, în locu căpitanilor și judeților [!] din ainte [!], numițĭ în Moldova pîrcălabĭ și șoltujĭ. Așezămîntu ispravnicilor trecu apoĭ în Moldova. Șăin. I, 182). V. boĭer, zapciŭ, pomojnic, clucer. substantiv masculinispravnic

isprávnic s. m., pl. isprávnici substantiv masculinispravnic

ispravnic m. od. (azi iron. și pop.) prefect, numit și cârmuitor. [Slav. ISPRAVĬNIKŬ]. substantiv masculinispravnic

ISPRÁVNIC, ispravnici, s. m. Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un județ sau un ținut. – Din bg. izpravnik, rus. ispravnik. substantiv masculinispravnic

ISPRÁVNIC, ispravnici, s. m. (Învechit) Șef al administrației și poliției dintr-un județ. În cetățuie se afla optsprezece plăieși trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire. NEGRUZZI, S. I 169. Domnul ispravnic citește poruncile: escorta mea mă dă pe mînile d-sale și primește o adeverință ca și cînd aș fi fost un colet de mărfuri. RUSSO, O. 145. Și se duce, Și se plimbă prin ostrețe, Ca ispravnicii-n județe. TEODORESCU, P. P. 305. ♦ Administrator, intendent. substantiv masculinispravnic