IRÓNIC, -Ă adj. Care face ironii, care exprimă o ironie; înțepător. [Cf. fr. ironique]. adjectiv ironic
*irónic, -ă adj. (vgr. eironikós, lat. irónicus). Plin de ironie: om, discurs, surîs, gest ironic. Adv. Cu ironie: a surîde ironic. adjectiv ironic
irónic adj. m., pl. irónici; f. irónică, pl. irónice adjectiv ironic
ironic a. cu ironie: ton ironic. adjectiv ironic
IRÓNIC, -Ă, ironici, -ce, adj. Căruia îi place să facă ironii, să ia în râs; zeflemist, batjocoritor; care conține, care exprimă o ironie; înțepător. – Din fr. ironique, lat. ironicus. adjectiv ironic
IRÓNIC, -Ă, ironici, -e, adj. Care ironizează, căruia îi place să facă ironii; care conține ironii, care exprimă ironia; zeflemitor. V. sarcastic, caustic. I se păruse că zărește zîmbete ironice la cei din jur. DUMITRIU, N. 114. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, O. I 134. Englezul era ironic, după cum văzui în urmă. BOLINTINEANU, O. 307. adjectiv ironic
| ironic adjectiv | masculin | feminin | |||
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
| nominativ-acuzativ | singular | ironic | ironicul | ironică | ironica |
| plural | ironici | ironicii | ironice | ironicele | |
| genitiv-dativ | singular | ironic | ironicului | ironice | ironicei |
| plural | ironici | ironicilor | ironice | ironicelor | |