ireáză f., pl. eze (d. irez). Munt. Fam. Persoană slabă și urîtă: o față ca de irează, mototolită în zbîrciturĭ (CL. 1920, 521) o irează de copil, de femeĭe. – Și iroază. V. ĭazmă. substantiv femininirează
| irează | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | irează | ireaza |
| plural | — | — | |
| genitiv-dativ | singular | ireze | irezei |
| plural | — | — | |