intonațiune definitie

INTONÁȚIE s.f. 1. Modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăți vocale. [Gen. -iei, var. intonațiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation]. substantiv feminin intonație

INTONÁȚIE, intonații, s. f. Felul în care se ridică și se coboară glasul în timpul vorbirii, felul (uneori specific unei limbi) în care se accentuează un cuvînt, o frază; tonul sau modulația vorbirii. Intonația și pauza prezintă o mare importanță practică in lectura operelor științifice, artistice etc. IORDAN, L. R. 544. Are o intonație străină, afectată, cam pe nas. BASSARABESCU, V. 48. Ba bine că nu, zise Anicuța, cu o ușoară intonație copilărească. D. ZAMFIRESCU, R. 106. ♦ (Muz.) Emitere a sune­telor cu vocea. Intonație falsă.Din intonațiile muzicale care circulă în popor, care sînt prezente în con­știința sa, compozitorul trebuie să dea prioritate la cele mai de preț. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 297, 3/2. – Variantă: (învechit) intonațiúne (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. I 225) s. f. substantiv feminin intonație

INTONAȚIÚNE s.f. v. intonație. substantiv feminin intonațiune

*intonațiúne f. (d. lat. intonare, a intona). Modu de a intona cu vocea saŭ cu un instrument. Tonu pe care ți-l ĭeĭ cînd vorbeștĭ orĭ citeștĭ cu voce: a-țĭ varia intonațiunile. – Și -áție. substantiv feminin intonațiune

intonați(un)e f. 1. mod de a intona; 2. tonul vocii: a varia intonațiunile vorbind. substantiv feminin intonațiune

INTONAȚIÚNE s. f. v. intonație. substantiv feminin intonațiune

INTONAȚIÚNE s. f. v. intonație. substantiv feminin intonațiune

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului intonațiune

intonațiune   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular intonațiune intonațiunea
plural intonațiuni intonațiunile
genitiv-dativ singular intonațiuni intonațiunii
plural intonațiuni intonațiunilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z