iertat definitie

ĭert, a -á v. tr. (lat. libertare, a libera, d. libertus, libert. – Ĭert, -ĭerțĭ, ĭartă). Liberez din robie. Grațiez. Achit, absolv. Scuz: a ĭerta o greșală [!]. Permit, las: timpu nu mă ĭartă să vin. Dumnezeŭ să-l ĭerte, formulă de adiĭo [!] morților la înmormîntare orĭ de amintire respectuoasă cînd vorbeștĭ de eĭ. verb tranzitivĭert

iertá (iertát, át), vb. – 1. (Înv.) A cruța. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. – 6. (Refl., înv.) A-și lua rămas-bun creștinește. – 7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunța. – Mr., megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruța” (Pușcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom. – Der. iertăciune, s. f. (iertare; compoziție poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinți; despărțire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă ușor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă). verb tranzitivierta

ĭártă, V. ĭert. verb tranzitivĭartă

iertá (a ~) vb., ind. prez. 3 iártă verb tranzitivierta

iertà v, 1. a da libertate, a grația (pe un condamnat); 2. a trece cu vederea (un păcat, o greșală): Dumnezeu să-l ierte! 3. a scuza: mă iartă; 4. a permite: de m’ar ierta vremea să pot veni CR.; 5. fig. a lăsa, a îngădui: ar vrea să fugă, dar inima n’o iartă AL. [Lat. LIBERTARE (din LIBERTOS, liberat)]. verb tranzitiviertà

IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o persoană vinovată) A scuti de o pedeapsă, a ridica pedeapsa, a nu pedepsi, a nu mai considera vinovat. Iartă-mâ de ce am făcut ! RETEGANUL, P. II 30. Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte. ISPIRESCU, L. 6. Nu vreau să te iert pînă nu-i face ce ți-oi zice eu. ALECSANDRI, T. I 48. Mă iartă, tată, că n-oi mai zice așa. DRĂGHICI, R. 63. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) dumnezeu = a i se sfîrși cuiva suferințele, a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși cînd vorbesc despre un mort. De-o fi murit, Să-l ierte dumnezeu. COȘBUC, P. I 230. Bărbatu-mieu – dumnezeu să-l ierte – nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Doamne iartă-mă, spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă necuviincioasă. Aice-i? Unde, doamne iartă-mă, să fie ? ALECSANDRI, T. I 381. ♦ (Construit cu dativul; complementul direct indică vina săvîrșită) A trece cu vederea. Nu-ți mai iert nimic. SAHIA, N. 78. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. ♦ A scuza. De-i avea vreme să te duci... bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. CREANGĂ, P. 169. Mă iertați, domnul meu, că sînt cam bolnavă și nu pot [cînta]. ALECSANDRI, T. 876. Dar aud chemîndu-mă. Mă iertați, mă rog. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ Loc. adj. De neiertat = care nu poate fi scuzat; condamnabil. O greșeală de neiertat. ◊ Expr. Ba să mă ierți, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă. 2. (Subiectul este o persoană sau o situație, o stare, o împrejurare; urmat de determinări exprimate printr-o propoziție cu verbul la conjunctiv) A îngădui, a permite, a lăsa, a da voie. De m-a ierta vremea să pot veni și eu mai pe urmă, bine. CREANGĂ, P. 169. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături ! EMINESCU, O. I 87. Iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte ! ODOBESCU, S. III 32. (Determinarea, exprimată în propoziția anterioară, nu se mai repetă) Ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă. ALECSANDRI, P. A. 180. ◊ (Regional, construit cu dativul) Iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36. ◊ Impers. (Construit cu dativul, uneori determinarea este o propoziție cu verbul la infinitiv) Nu-ți e iertat să vorbești. EMINESCU, N. 82. Doresc tare mult să-mi fie iertat a mă așeza în Moldova, pe vară încai; căci iernele trebuie să le petrec într-o climă mai caldă. GHICA, A. 608. ◊ (Regional) Nu-i iertat = nu-i permis, e interzis, e oprit. 3. (Complementul indică o persoană) A scuti, a dis­pensa de o obligație. El tot nu mă iartă de dobînzi. Îi muncesc vara, îi cînt toamna; nu mă mai pot plăti. SADOVEANU, M. C. 188. Să ierți feciorul meu de la oaste. RETEGANUL, P. III 8. ◊ (Glumeț) Mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Com­plementul indică obligația) Din zestre că-i mai ierta, Din cerut îi mai lăsa. TEODORESCU, P. P. 88. verb tranzitivierta

IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort. Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊ Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație. 3. (Pop. și fam.) A permite, a da voie să... ◊ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare. verb tranzitivierta