IDIÓM s.n. (Lingv.) Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. [Pron. -di-om, pl. -muri, -me. / cf. fr. idiome, lat., gr. idioma]. substantiv neutru idiom
IDIÓM, idiomuri, s. n. Termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome. substantiv neutru idiom
IDIÓM, idiomuri, s. n. Limbă. Romîna posedă cuvinte absente în idiomele romanice apusene. IORDAN, L. R. 28. Acest idiom e lesne de înțeles. ALECSANDRI, S. 108. ♦ Limba unei populații restrînse, din cadrul unui grup etnic mai mare, prezentînd deosebiri față de limba comună. V. grai, dialect. – Pronunțat: -di-om. substantiv neutru idiom
idióm (-di-om) s. n., pl. idiómuri substantiv neutru idiom
*idiómă f., pl. e (vgr. idioma, d. idios, propriŭ). Limbă proprie uneĭ națiunĭ: idioma românească. Dialect: idioma oltenească. – Și idiom, n., pl. e (după fr.). substantiv neutru idiomă
idiom substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | idiom | idiomul |
plural | idiomuri | idiomele | |
genitiv-dativ | singular | idiom | idiomului |
plural | idiome | idiomurilor |