ic definitie

ic (ícuri), s. n. – Pană de despicat lemne. Mag. ik (Cihac, II, 508; Gáldi, Dict., 93). – Der. icui, vb. (a pune o pană, a înțepeni). substantiv neutruic

ic n., pl. urĭ (ung. ik și ek). Trans. Pană (de despicat lemnu). V. ichĭ. substantiv neutruic

ic, -uri, s.n. – 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar 1980: 108). – Din magh. ik, germ. Zwickel. substantiv neutruic

ic n. Tr. pană de despicat lemne. [Ung. IK]. substantiv neutruic

IC, icuri, s. n. (Reg.) Pană de despicat lemne. – Din magh. ík (lit. ék). substantiv neutruic

IC, icuri, s. n. (Regional) Pană (de despicat lemne). substantiv neutruic