iată definitie

2) ĭáca și (rar) ĭácă și (ob.) ĭacătă, interj. (sîrb. jako, acuma, îndată. Ĭacătă e infl. de ĭată [care vine d. alb. ĭate, vsl. sîrb. bg. eto], care e sin. cu ĭacă, dar nu se maĭ aude azĭ). Vezi, na, uĭte-te: ĭaca doĭ francĭ, ĭacătă-l, ĭacăt-o, ĭaca-țĭ francu (na francu tăŭ); ĭaca na, poftim, ĭa uĭtați-vă (la o surpriză, la o primejdie)! Ĭaca așa, ĭac´așa, așa! ĭaca´ndată, îndată, chear [!] acuma (voĭ face ce vreĭ ș. a.). invariabilĭaca

ĭátă, V. ĭacă. invariabilĭată

iátă interj. invariabiliată

iată int. V. iacă. [Cf. albanez ĬATE]. invariabiliată

IÁTĂ interj. 1. Ia! iacă¹! uite! vezi! 2. Deodată, pe neașteptate, fără veste. – Din bg. eto. invariabiliată

IÁTĂ interj. 1. (Servește pentru a atrage atenția asupra celor exprimate în propoziția sau cuvîntul care urmează) Ia, iacă, uite, vezi. Iată ! Doi vineți ochi în suflet mă săgeată. IOSIF, P. 18. Iată ce-mi scrie frate-mieu. CREANGĂ, P. 184. Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Cu o nuanță de sfidare) De ți-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ (Urmat de « că ») Cînd, tocmai la vreme de bătrînețe, iată că se îndură norocul și cu dînsul. ISPIRESCU, L. 41. Acum iată că din codru și Călin, mirele, iese. EMINESCU, O. I 85. Iată că-ntr-o dimineață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ (Cu valoare verbală și cu complement drept) Aurul vieții mele iată-l. BENIUC, V. 10. Iat-o ! Plină despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I 48. Iată-ne și aproape de vîrful codrului. CREANGĂ, P. 123. Un punct se mișcă... Iată-l Cum din haos face mumă. EMINESCU, O. I 132. 2. (Împreună cu « cînd », « numai (ce) » în povestiri) Deodată, pe neașteptate, fără veste, iacă. Era dus cu gîndurile... Tot da cu nuiaua în apă, și nu știa ce făcea... Cînd iată că o broască țestoasă ieșise pe luciul apei și se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. Numai iată ce le iesă înainte un om spîn. CREANGĂ, P. 199. invariabiliată