ĭatagán n., pl. e (turc. ĭataghan, de unde și ngr. gĭatagáni, bg. sîrb. ĭatagan, ung. jatagány). Un fel de sabie turcească încovoĭată și lată la capăt. – În est și ĭartagan. substantiv neutruĭatagan
IATAGÁN, iatagane, s. n. Sabie scurtă încovoiată, cu două tăișuri, pe care o foloseau turcii la atac. Într-un colț la o portiță era liniște, și acolo sta de strajă un oștean bătrîn, cu două iatagane încrucișate în seleaf. SADOVEANU, F. J. 668. Și-i fulgeră-n cap ochii și-n mînă iataganul. COȘBUC, P. I 53. Venea tot iuruș, cu iataganul în dinți. GHICA, S. 16. – Variantă: iartagán (ALECSANDRI, T. 227, SEVASTOS, C. 276, ȘEZ. VI 151) s. n. substantiv neutruiatagan
ĭartagán, V. ĭatagan. substantiv neutruĭartagan
IARTAGÁN s. n. v. iatagan. substantiv neutruiartagan
IARTAGÁN s. n. v. iatagan. substantiv neutruiartagan
iartagan substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | iartagan | iartaganul |
plural | iartagane | iartaganele | |
genitiv-dativ | singular | iartagan | iartaganului |
plural | iartagane | iartaganelor |