ianicer definitie

ĭanicér, V. ĭenicer. substantiv masculinĭanicer

ĭenicér și inicér și (Munt.) ĭanicér m. (turc. ĭeni-čeri, oaste noŭă; rus. ĭanyčár, germ. janitschar). Soldat din infanteria înființată de Murat I la 1330 și compusă din tinerĭ creștinĭ turcițĭ. Ĭa [!] a format garda sultanuluĭ Turciiĭ pînă la 1826, cînd, din cauza aroganțeĭ eĭ, a fost măcelărită și suprimată din ordinu luĭ Mahmud II. – Fals eni-. V. mameluc și pretorian. substantiv masculinĭenicer

ianicer m. V. ienicer: ciohodari și ianiceri împărătești OD. substantiv masculinianicer

IANICÉR s. m. v. ienicer. substantiv masculinianicer

IANICÉR s. m. v. ienicer. substantiv masculinianicer

IENICÉR, ieniceri, s. m. Soldat din vechea infanterie turcească, recrutat de obicei dintre copiii turciți ai populațiilor creștine ale imperiului otoman. Steagurile turcilor se închinară spre Prut și porniră ienicerii cu armele fulgerînd în soare. SADOVEANU, O. VII 12. Se-ncruntă pașa: – Ești nebun ? Voiești pe ieniceri să-i pun Să te dea cînilor ? COȘBUC, P. I 113. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. – Variantă: ianicér (COȘBUC, P. I 113, NEGRUZZI, S. I 206) s. m. substantiv masculinienicer