huruit definitie

credit rapid online ifn

huruít s. n. adjectivhuruit

HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură. – V. hurui. adjectivhuruit

credit rapid online ifn

HURUÍT2, -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat (cu zgomot mare). [Var.: huluít, -ă adj.] – V. hurui. adjectivhuruit

HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui și zgomotul produs de ceva care huruie. Scrîșnește macaraua de la laminor și, îndepărtat, se aude stins huruitul macaralei de încărcare. CĂLUGĂRU, O. P. 467. Nourii se frămîntau mînioși deasupra văii satului, aruncînd, din cînd în cînd, săgeți de fulgere și un huruit înăbușit care se pierdeau în depărtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. I 126. adjectivhuruit

HURUÍT2, -Ă, huruiți, -te, adj. (Transilv.) Dărîmat, dărăpănat, năruit. (Atestat în forma huluit) Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte. SLAVICI, O. II 29. – Variantă: huluít, -ă adj. adjectivhuruit

huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee]. verbhuruì

húruĭ, a v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc. verbhuruĭ

huruí (a ~) vb., ind. prez. 3 húruie, imperf. 3 sg. huruiá; conj. prez. 3 să húruie verbhurui

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică. verbhurui

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoare­cii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Cami­onul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) huluí (SLAVICI, N. I 55), (1) uruí (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV. verbhurui

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluihuruit

huruit  adjectiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular huruit huruitul hurui huruita
plural huruiți huruiții huruite huruitele
genitiv-dativ singular huruit huruitului huruite huruitei
plural huruiți huruiților huruite huruitelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z