horcotire definitie

hórcăĭ și hî́rcîĭ v. intr. (vsl. *hŭrhati și hrakati, bg. hŭrkam, sîrb. hrkati, rkati, rut. harkotiti, rus. hórkatĭ și hrákatĭ, cam a. î., krĭúkatĭ, a grohăi, fýrkatĭ, a sforăi; ung. korkanni, horkantani, horkolni, a horăi, a horcăi, horkintani, a-țĭ da sufletu, hörögni, höregni, a horcăi. V. cîrceag, harhat, hraconit și rîcîĭ). Răsuflu greŭ (ca omu gîtuit orĭ aproape de moarte). – Și horcănesc, horconesc, horogesc (după ung.) și horcotesc (după rut.). verbhorcăĭ

horcotí, horcotesc, (hârcoti), vb. intranz. – 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: „Când pășește, horcotește” (Bârlea 1924 II: 243). – Din hor, horc „cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie” (onomatopee). verbhorcoti

horcotì v. Mold. a horcăi adesea (mai ales de animalul când moare). verbhorcotì

HORCOTÍ, horcotesc, vb. IV. Intranz. A horcăi. O mătușă cu gușă Toată ziua horcotește (Oala). GOROVEI, C. 272. verbhorcoti