HISTORIÁ vb. I. tr. (Liv.) A orna cu desene sau cu picturi, reprezentând legende, scene istorice etc. [Pron. ri-a-, p.i. 3,6 -iază, var. istoria vb. I. / < fr. historier, it. istoriare]. verb tranzitivhistoria
historia verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)historia | historiere | historiat | historiind | singular | plural | ||
historiind | historiați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | historiez | (să)historiez | historiam | historiai | historiasem | |
a II-a (tu) | historiezi | (să)historiezi | historiai | historiași | historiaseși | ||
a III-a (el, ea) | historiază | (să)historiai | historia | historie | historiase | ||
plural | I (noi) | historiem | (să)historiem | historiam | historiarăm | historiaserăm | |
a II-a (voi) | historiați | (să)historiați | historiați | historiarăți | historiaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | historiază | (să)historieze | historiau | historiară | historiaseră |