herb definitie

herb (hérburi), s. n. – Stemă, blazon. – Var. (înv.) heghie, gherg(ie). Pol. herb, din germ. Erbe (DAR), cf. bg. gerb. – Hereghie, s. f. (origine, stirpe, neam), sec. XVII, înv., pe care Drăganu, Cronică numismatică, III, 12 (cf. DAR) îl reface din mag. eredni „a proveni din, a descinde”, pare a fi doar o var. a cuvîntului anterior. substantiv neutruherb

herb n., pl. urĭ (pol. herb, ceh. herb, erb, d. germ. erbe, moștenitor; rut. herb, rus. gerb, de unde și sîrb. grb). Vechĭ. Blazon, stemă, pajură marcă. – Se zicea și gherb (cu gh ca în ghin față de vin și ca la Rușĭ și Grecĭ). V. scut. substantiv neutruherb

herb (înv.) s. n., pl. hérburi substantiv neutruherb

HERB, herburi, s. n. (Înv.) Stemă a unei țări, blazon al unei familii nobiliare etc. ♦ Fig. Origine, neam nobil. [Var.: hierb s. n.] – Din pol. herb. substantiv neutruherb

herb n. Mold. od. stemă, marcă: herbul Moldovei; fig. lună, soare și luceferi el (codrul) le poartă ’n a lui herb EM. [Pol. HERB]. substantiv neutruherb

HERB, herburi, s. n. (Mold.; învechit) Marcă a unei țări; stemă, blazon. Lună, soare și luceferi El le poartă-n a lui herb. EMINESCU, O. I 100. ♦ Fig. Origine, neam nobil. Poloneză și de herb mîndru... nu putea privi cu ochi uscați nici o suferință. M. I. CARAGIALE, C. 134. – Variantă: hiérb (ODOBESCU, S. II 210) s. n. substantiv neutruherb