Alege sensul dorit: har -invariabil har -substantiv neutru

har definitie

hîr interj. – Exprimă ideea de scrîșnet. – Var. hor, hur. Creație expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi”, sp. chirriar.Der. hîrîi, vb. (a scîrțîi, a scrîșni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi”); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s. f. (jucărie, morișcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s. f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s. f. (scrîșnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîșni); hîrgoi, s. n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö „horcăială”; hîrghe (var. hîrghie), s. f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s. f. (cobe, țîfnă; rablă, vechitură, hîrb; țeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formație regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati „a tuși”; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ „boală”, cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα „oală”; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi și de asemenea bg. hărkam „a sforăi”, sb. hrkati „a sforăi”, rus. chorkatĭ „a freca” etc.); hîrcîială, s. f. (horcăit); hîrcîitură, s. f. (horcăit); hîrcotă, s. f. (prostituată); hîrlă, s. f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s. m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s. f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s. f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s. m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mișca; a greși), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 și DAR din mag. horholni „a linia”); horhot, s. n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s. f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseța), cf. corcoli; hură, s. f. (ceartă, scandal; mulțime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s. n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s. f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrțîi, a scrîșni); huruitoare, s. f. (morișcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s. f. (scrîșnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîșni; a face zgomot; a scutura, a zgîlțîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot”; hurducătură, s. f. (scrîșnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s. f. (ruină, clădire mare și dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „fabrică de hîrtie”, ipoteză puțin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – Cf. hîră. invariabilhîr

hâr interj. invariabilhâr

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ◊ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee. invariabilhâr

HÎR interj. 1. Onomatopee care redă mîrîitul cîinilor cînd sînt întărîtați. ◊ Expr. Că hîr, că mîr sau hîr încoace, hîr încolo = că-i cîr, că-i mîr, v. cîr. Că nu știu ce, zîce el, că hîr, că mîr... PREDA, Î. 82. Hîr încolo, hîr încoace, – intră omu-ntr-o crîșmă. SADOVEANU, P. S. 16. Că hîr, că mîr, bietul băiat nu se lăsa: ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele. DELAVRANCEA, S. 100. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs de unele mecanisme. Ceasornicul începu a hîrîi – hîrr ! – apoi prinse a bate. SADOVEANU, P. 112. – Pronunțat de obicei cu r prelungit. invariabilhîr

har (háruri), s. n. – Grație divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneș”; după ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș); hărnici, vb. (a munci activ, a-și da silința); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram. substantiv neutruhar

1) har n., pl. urĭ (ngr. și vgr. háris, grație, vsl. harĭ, bg. sîrb. har. V. hărăzesc, heretisesc, harnic). Vechĭ. Grație, farmec. Grație divină, dar, calitate: haru unuĭ preut [!]. Bunăvoință, favoare, îndurare, milă: din haru luĭ Dumnezeu. Beneficiŭ, folos: ce har dacă...? Dar, prinos. Mulțămită [!], slavă: har Domnuluĭ. A ști haru unuĭ lucru, a te pricepe să umbli cu el, a-ĭ ști rostu, ogodu. substantiv neutruhar

2) har interj. V. hart 2. substantiv neutruhar

har s. n., (calități) pl. háruri substantiv neutruhar

har n. 1. grație, favoare: a frumseții haruri goale EM.; 2. grație divină, dar dumnezeesc acordat omului spre a face binele și a evita răul. [Gr. mod.]. substantiv neutruhar

HAR, (2) haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație. 3. (Înv.) Răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari. substantiv neutruhar

HAR, haruri, s. n. 1. (Arhaizant) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație, plăcut. V. grație, farmec. O mlădiere, o ușurință a mișcării, asemenea salturilor neașteptate dar pline de har ale sălbăticiunii tinere. DUMITRIU, V. L. 7. A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă, Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă. EMINESCU, O. I 79. 2. (Învechit) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vînători. ODOBESCU, S. I 75. ◊ Fig. Nilul... varsă bogatul său har. NEGRUZZI, S. II 284. 3. (În religia creștină; de obicei determinat prin « divin » sau « dumnezeiesc ») Dar, ajutor spiritual pe care cei credincioși cred că divinitatea îl acordă omului. ◊ Expr. (De obicei cu sensul religios atenuat sau șters) Har dom­nului ! = exclamație prin care cineva își exprimă satis­facția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; slavă domnului ! ♦ Puterea sacramentală a preoți­lor de a oficia actele de cult. substantiv neutruhar

2) hart, hárta, hárto și hártu (ung. hátra, înapoĭ) interj. adresată vitelor (cailor, boilor) ca să se dea la o parte (la dreapta saŭ la stînga), după cum nazat înseamnă „înapoĭ”. În hart, în lăturĭ, la o parte: vizitiu potrivi căpețeala caluluĭ din hart și se uită la cer (Sandu Aldea, Sămăn. XV, 870); pluta, repezindu-se în hart, intră voĭnicește în strîmtoare (Vlăh. Rom. Pit. 248). – Se zice: hart (sud), harta (nord), harto și hartu (Mold. sud), har și harí (Mold.) și harc (Ml.). V. hărtuĭesc. substantiv neutruhart

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluihar

har  invariabil nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular har harul
plural haruri harurile
genitiv-dativ singular har harului
plural haruri harurilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z